Mă trezesc dimineaţa la ora… De fapt, mă trezesc la ce oră vreau eu, mănânc un mic dejun alcătuit din peşte, fructe şi brânzeturi, apoi ies din cabană şi mă plimb vreo 30 de minute. Afară e temperatura aceea perfectă de primăvară – toamnă: vreo 20 de grade, un vânticel plăcut şi soare cu câţiva nori.

Locuiesc într-un sat de munte în care toată lumea este drăguţă şi politicoasă, citesc in medie trei cărţi pe săptămână, port numai rochii şi, o dată la vreo cinci zile, un poştaş prietenos îmi aduce un braţ de ziare şi scrisori. Îmi petrec ziua ascultând muzică de hipsteri şi uneori, doar uneori, Pink Floyd. Dorm. Dorm foarte mult şi foarte bine. Nu am coşmaruri. Nu mi se face frică. Scriu. În satul de munte în care locuiesc eu stau şi bărbaţi, mulţi bărbaţi. Cam toţi sunt foarte înalţi, bruneţi şi, ce surpriză, cel puţin jumătate dintre ei sunt obsedaţi de Gellu Naum. Viaţa e cum ar trebui: mă voi mărita cu cel mai deştept bărbat din satul acesta, vom avea doi băieţi şi vom fi fericiţi.

Probabil că puţin vă pasă despre viaţa mea în această lume, aşa că vă voi povesti ce fac ceilalţi oameni din jurul meu. Spre exemplu, aici nimeni nu se miră cum de a putut Gigi Becali să ajungă la închisoare. Nimeni nu îi plânge soarta. Tot în această lume, în timp ce eu exist fericită în satul de pe munte, uneori vin apele. Dar niciodată, absolut niciodată, oamenii nu sunt prinşi nepregătiţi. În decembrie, după prima ninsoare, şoselele sunt curate, pentru că oamenii ştiu foarte bine că iarna ninge.

În aceeaşi ţară, violatorii nu sunt niciodată eliberaţi mai devreme pentru bună-purtare, ca mai apoi să ucidă femei, să le ciopârţească în foarte multe bucăţi şi să le împrăştie în cele patru zări.

Tot aici, într-un oraş numit Iaşi, oamenii ies în stradă zi de zi, după ce un primar a decis să le taie toţi teii, cei mai frumoşi şi cei mai înmiresmaţi copac