Noi românii avem un obicei de a schimba lucrurile, de la o etapă la alta. Chiar şi pe cele fundamentale. Adică inclusiv Constituţia. De la 1866, când avem practic prima Constituţie odată cu epoca, s-a modificat şi legea fundamentală.
În 1923 era nevoie de o Nouă Constituţie pentru că România devenise România Mare, la 1938, Carol II a avut nevoie de un act fundamental care să-i dea sprijinul în a-şi instaura domnia autoritară, comuniştii au încercat şi ei în 1948, în 1952 şi în 1965 să fundamenteze o lege.
În 1991, s-a dat prima Constituţie a României ca republică democratică, amendată în 2003. Iată că la 10 ani de la ultima modificare, e pe cale să avem un stat organizat pe noi principii. Nu intru în detalii legate de prevederile noii Constituţii. Ştiu doar ce se arată la presă, dar nu e de ajuns să ai o părere. Am participat la câteva dezbateri publice, am putut să-mi fac o idee, dar mă încăpăţânez să aştept, ca Toma Necedinciosul, adică atunci când se va da forma finală pentru votul prin referendum, am să o studiez şi promit să revin.
Până una alta, vreau să vă plictisesc cu ce aş vrea eu de la Noua Constituţie. Aş vrea o delimitare clară între Preşedinte şi Prim-ministru, să nu ne ştie o Europă întreagă, că nu s-au decis care să meargă la Bruxelles.
Recunosc că m-am bucurat când am auzit că se doreşte un control al Parlamentului asupra Justiţiei. Chiar dacă nu toţi parlamentarii sunt premianţi şi apţi să ne reprezinte, Parlamentul, care emite legi, poate să vadă şi cum se aplică. Sunt renumiţi americanii care trec prin comisii parlamentare orice li se pare suspect în actul executiv. Dacă executivul subordonează justiţia, atunci avem o problemă. În plus, am vrea ca drumul la Curtea Constituţională să nu rămână un obicei menit să pună beţe în roate relaţiei legislativului cu executivul. Îmi aduc aminte reacţia preşedintelui Băsescu, evident una
