Am revăzut zilele trecute România şi Sibiul. Sibiul este un caz despre care îmi propun să scriu mai jos. Am prins chiar primele zile ale Festivalului Internaţional de Teatru. Până în 16 iunie la Sibiu sunt aşteptaţi peste 2.500 de invitaţi din 50 de ţări. 300 de spectacole se vor juca în 60 de spaţii. Organizatorii susţin că vor veni peste 600.000 de spectatori. Cred că cifra este puţin umflată. Adică, cum poţi face o astfel de estimare?
Am bănuieli că în cazul unui eveniment de o asemenea amploare estimările nu sunt echivalente cu rezultatele. În 2012 bugetul a fost de 5.5 milioane de euro dintre care, spunea directorul, că doar 21% au fost bani publici. Fie! Dar nouă nu ne-a fost dat să citim prea multe rezultate şi concluzii, puncte tari şi slabe, critici şi evaluări, despre ce a ieşit bine şi ce a fost prost sau dacă chiar au sosit 2.500 de invitaţi sau 2.100, dacă o anume trupă de teatru a meritat investiţia sau nu, niciun raport post-eveniment. Nici cât s-a cheltuit şi cât a rămas în buzunarul unuia sau altuia. Tind să cred că regula românească „dă şi mie ia şi ţie” merge şi aici. Totuşi, în România astfel de calcule şi de justificări sunt moarte.
Despre calitatea spectacolelor e bine să scrie cei ce se pricep mai bine. Marele teatrolog de la Paris, George Banu, declara în alt loc: „câţiva dintre artiştii care vin pe aici, la Sibiu, sunt între ghilimele artişti internaţionali”. Pe mine m-a uimit repetat că teatrul clasic a dispărut, că nu am regăsit Shakespeare, Beckett, Molière, Ibsen sau Dostoievsky şi nici măcar pe al nostru Eugene Ionesco. Că până şi piesele celebre au interpretări moderne (vezi un prinţ german în blugi cu o halbă în mână), că banalul, simplitatea, vulgarul şi sexualitatea nu fac excepţie. M-a surprins că teatrele din oraşele româneşti nu şi-au cam găsit locul. Oare nu se cuvenea şi o promovare a acestora? Dan Puric se plângea c
