Fără îndoială, arhitectura se exprimă prin imagini – desene în proiecte, volume în realitate –, dar nu mai puţin importante sînt cuvintele. În prezent, cînd casele includ mai multă inginerie şi tehnologie decît altădată, şi mai puţină ornamentaţie care să necesite desene executate artistic, şi cînd detaliile sînt adesea apanajul furnizorilor, proiectele pot conţine mai mult scris decît desen, mai multe cuvinte şi cifre decît imagini. Norme, coduri, specificaţii, instrucţiuni, memorii care alcătuiesc, în final, „caietul de sarcini“ – un volum impresionant de vorbărie. Un desen tehnic poate fi descris, spre deosebire de unul artistic. Arhitectul nu descrie numai cum arată o clădire, ci, mai ales, cum se face.
Cunoaşterea limbajului de specialitate poate fi un pas către o comunicare mai bună între clienţi, constructori, furnizori şi arhitecţi, şi – de ce nu? – un pas către o cultură a arhitecturii. De aceea, ca de obicei, voi încerca întîi să tranşez, fără a intra în definiţii, o confuzie între termenii geam şi fereastră.
Ansamblul de uşi şi ferestre din lemn, metal sau plastic, care aparţine unei case, se numeşte „tîmplărie“ (nu „tocărie“, cum greşit şi-a făcut loc un termen din jargonul semidoct al meşteşugarilor).
Geamul „termopan“ (brevetat în această formă) – invenţie a secolului al XX-lea – reprezintă un panou termoizolant format din două foi de geam (de obicei, de 4 mm), asamblate uzinat, avînd între ele un spaţiu de aer captiv, strict etanşat pe contur. Acesta poate fi montat în rame (cercevele) din lemn, aluminiu sau plastic. Montajul se face, de asemenea, în ateliere specializate, astfel că măsurile ferestrelor sînt extrem de precise. Nu degeaba furnizorii ţin să-şi facă ei înşişi măsurătorile golurilor, la faţa locului.
Problema esenţială nu e atît termoizolarea asigurată de geamul termopan propriu-zis, cît etanşeitatea asigurată pe c