La anul una mie cinci sute şaptezeci, Chiajna Doamna, ”capeşă şi dăunoasă” (cum a înveninat-o limba lungă a cronicarilor munteni) vindea pinteni de argint, zaharicale şi mirodenii în piaţa Alepului. Vorba vine. În lumea pestriţă, unde clopotele sfintelor biserici se îmboldeau cu ezan-urile muezinilor, întrecându-se care să ajungă mai întâi la Cel de Sus, acolo, în zeama tuturor uneltirilor, îşi găsise vremelnica scăpare fiica lui Petru Rareş şi nepoata lui Ştefan cel Mare, apriga Chiajnă (cum îi slavonizaseră supuşii porecla - Despina, ce se s-ar tălmăci ”Stăpâna”), pre numele ei de botez Ana. Câte nume atâtea obraze avea femeia aceasta nemiloasă şi plină de îndurare, cu inima bătând între credinţă şi tăgadă, plină de fierbinţeli şi rece ca sloiul, ale cărei degete frumoase, când se odihneau pe clavir sau pe patul puştii, miroseau a smirnă şi a sânge închegat. Soţie şi mamă de Domn, dăruită celor şapte coconi - Petru, Anca, Alexandra, Marina, Dobra, Mircea si Radu – pe care-I purta, după cernitele sale fuste, de văduvă a veacului, de la putere în surghiun.

Hăt-acolo, la capătul Drumului Mătăsii, o azvârlise năpraznica sa fire, înfigând-o ca pe un ţăruş în inima Levantului.

Părea că Dumnezeu o smerise pe cea care, şapte ani ţinuse buzduganul domnesc, luându-l din mâna nevârstnicului şi nevolnicului său fiu. Ea, care luptase sub toate porticurile puterii, care-şi făcuse proptele în haremul din Stambul, stând la masă cu sultana-valide (mama lui Soliman, căruia voi îi spuneţi Magnificul, iar noi Legiuitorul), care, când a trebuit, a încălecat punându-se în fruntea oştirii, ea, putred de bogata, altădată podindu-şi cu aur curat (solidus aureus) cărările prin Bosfor, ajunsese în sapă de lemn - negustoreasă de mărunţişuri în bazarurile Alepului. Clevetitorii răspândiseră vorba că cerşea - căci ce mai avea de vândut decât sufletul hainit? Urma să-l dea, da