Nu m-am priceput niciodată să fac dulciuri. Nici nu am acum intenţia de a mă împăuna cu acest ghinion. Ştiţi, genul ăla de dive prea puţin subtile, care dau ochii peste cap, mîndrindu-se public că nu le iese nici măcar o omletă. Nu. Gătesc zdravăn de bine diverse chestii sărate. Ciorbe vîrtoase. Musacale. Supe-cremă. Tocane, chişuri, sarmale, poale-n brîu şi sushi. Însă dulciurile mă refuză de fiecare dată. Chiar dacă măsor la milimetru făina, zahărul, praful de copt.
Am o mulţime de recipiente cu diverse gradaţii, pentru toate alimentele pămîntului. Lichide, solide, păstoase, boabe, prafuri, ce-or fi. Linguri, linguriţe speciale. Dar invariabil, dulcele la care rîvnesc va ieşi prea moale, prea tare, prea pleoştit sau incredibil de umflat, deci găunos. Am încercat mai multe explicaţii pentru ratarea asta continuă. Una ar fi că nu sînt vreo mare amatoare de dulciuri. Dacă vreau să le fac, asta nu înseamnă neapărat că aş vrea să le mănînc. Înseamnă, pe de-o parte, că-mi place cum miroase casa a vanilie şi a rom, a cocă dulce şi caldă şi, pe de altă parte, înseamnă că vreau, probabil, să impresionez oarecare lume. Vanitate. Şi atunci, m-am gîndit, dacă nu-mi plac dulciurile, probabil că e o oarecare lipsă de suflet în procesul ăsta de creaţie. De implicare personală, de umoare, de pasiune... mă înţelegeţi.
DE ACELASI AUTOR Prietenul meu, burlacul Minciuni sfruntate Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou M-am gîndit, apoi, că niciodată nu m-am simţit în largul meu lucrînd cu măsuri fixe. Fără pic de inovaţie. Trei ouă spune, trei ouă se pun. Dacă zice vanilie, nu mai pui şi rom. Dacă spune acolo să nu deschizi cuptorul în primele 15 minute, nu stai ca un deplin obsedat ce te afli, să crapi încetişor uşa cuptorului din două în două minute să vezi ce mai face coca aia. Or, se pare că răbdarea şi precizia de genul ăsta nu-mi vin bine. Cred că în cazul che
