De mai bine de trei luni trăiesc un coşmar urban care, în termeni oficiali, se numeşte „reabilitarea termică a blocului“. Mai concret, blocul în care stau a fost luat în stăpînire, pe termen aparent nelimitat, de o ceată de muncitori care îl împung neîncetat cu bormaşinile (ştiţi probabil ce înseamnă să te trezească dimineaţa bormaşina vecinului de deasupra... imaginaţi-vă, atunci, un cor de cel puţin şapte-opt bormaşini, cîte una pe fiecare etaj!), se caţără pe ziduri de le vezi picioarele pe geam cînd ţi-e lumea mai dragă, ciocănesc, meşteresc, comunică unii cu alţii doar prin urlete guturale, de tipul „Măă!“, „Băă! şi „Hai!“. Trăind alături de ei, zi de zi, este imposibil să nu le studiezi comportamentul şi să nu le ştii programul: apar de la 7, pînă pe la 9 îşi beau cafelele de la butic şi fumează (ăia care au ţigări, ăia care n-au, îţi cer ţie, cînd treci pe lîngă ei), pe la 10 se apucă de treabă, pe la 12 mănîncă de prînz (salam, pîine, zacuscă, pateu, roşie – de la Mega Image-ul din colţ) şi beau bere (unii, mai bogaţi, beau şi cîte o citirică), pînă pe la 2 îşi fac siesta, lungiţi pe sacii cu rigips, şi fac drumuri pînă la Toi Toi-ul care a împuţit toată parcarea, pe la 3 se urcă pe schele, cu burta plină şi abţiguiţi bine, înjură, se uită pe cer să vadă dacă nu cumva vine ploaia, ca să se care acasă, dar ploaia nu vine, aşa că pînă pe la 6 muncesc puţin şi cam în silă, pe la 7 seara îi apucă brusc hărnicia, pentru că o să treacă şefu’ ăl mare să verifice şi să le frece ridichea că nu se va respecta termenul „lucrării“, pe la 8, cîţiva mai puţin norocoşi sînt consemnaţi la locul de muncă pentru a da ultimele găuri şi a face curat.

Deşi muncitorii sînt un personaj de grup, totuşi, ca în orice comunitate, indiferent de gradul ei de primitivism, există ierarhii şi se pot remarca individualităţi.

DE ACELASI AUTOR Un studiu de caz Tablouri dintr-