Dacă admitem că celebrele cântece de gesta nu aparţin în totalitate genului epic, aşa după cum pretind manualele tradiţionale de istorie a literaturii, dacă le băgăm în seamă numeroasele elemente de teatralizare şi dacă îi socotim pe executanţii lor, performeri, cum li s-ar spune azi, adică primii creatori de one man show, nu ne va fi tocmai greu să observăm că, încă din Evul Mediu, călătoria a devenit o parte din specificul teatrului.

Jongleurii treceau din cetate în cetate, din burg în burg, le cucereau pentru câteva zile şi plecau apoi mai departe. Erau des hommes qui passent şi aceasta fiindcă aveau mereu şi mereu nevoie de alţi şi alţi spectatori.

În secolul al XVII lea, Molière-actorul şi Molière-directorul de trupă a părăsit vreo zece ani Parisul, a străbătut provincia, a mers sute, mii de kilometri, iar din această experienţă impusă de necesitatea supravieţuirii cel mai mult a avut de câştigat Molière-scriitorul de literatură dramatică.

Edmund Kean, marele actor shakespearian, cel care, în secolul al XIX lea, a schimbat pentru totdeauna teatrul englez, a abandonat Londra, şi-a părăsit ţara în căutarea succesului şi a banilor, în ţara tuturor posibilităţilor. Şi chiar dacă America nu i-a oferit chiar ceea ce îşi dorea, Kean a devenit primul super-star transatlantic.

Mai toate marile reforme din teatrul secolului al XX lea, de la cele propăvăduite şi plănuite de Antonin Artaud în textele sale reunite în cartea Le théâtre et son double, la cele nu doar teoretizate, ci chiar înfăptuite de Peter Brook, de Grotowski, de Ariane Mnouchkine, de Eugenio Barba, de alţii şi alţii, şi-au aflat originile în călătorii.

Criticul călător

Ştim multe despre actori-călători,ca şi despre regizori-călători. Despre criticii care i-au “însoţit” prin scrisul lor, care au vrut să vadă şi să mărturisească despre spectacolele lor nu graţie turneelor,