Sună ca un titlu de telenovelă. Şi, mai în glumă, mai în serios, natura problemei aduce destul de bine cu o suită de despărţiri şi reveniri dintr-o dragoste cu năbădăi. Care e problema? Felul în care vedem teatrul. Chipul întîlnirii noastre cu spectacolul teatral şi cu tot ceea ce se întîmplă în jurul lui. Ca să nu-i sperii prea tare pe cei care văd deja generalizări nepermise încă în primele rînduri ale articolului, amintesc de la bun început – e un punct de vedere. Doar o părere. O perspectivă, pe deplin asumată, a unei situaţii care suportă, firesc, orice altă interpretare.

DE ACELASI AUTOR Artist al poporului Dumnezeul meu, actorul Vin artiştii, pleacă lăutarii Şamanismul de birou şi noua artă regizorală După anii de regim comunist, am ieşit la limanul întîlnirii cu democraţia, avînd o foarte solidă experienţă a jocului cu complicitatea. De multe ori, acest joc profund şi subtil s-a transformat însă într-o joacă. Natura relaţiilor cu sistemul şi cu ideologia anilor respectivi face subiectul unei abordări viitoare. Ceea ce interesează acum e perspectiva asupra spectacolului teatral. Un spectacol în care, deseori, complicitatea celor care se aflau în sală, cu cei care se găseau pe scenă, atingea nişte dimensiuni cu totul impresionante. Printr-un anumit tip de mecanică mentală colectivă, cu toţii – actori şi public laolaltă – arătam cu degetul spre oroarea şi ridicolul sistemului în care trăiam. Şi chiar dacă acest lucru nu se făcea explicit alteori, complicitatea exista în felul în care cu toţii ne refugiam în orice gest cultural care putea oferi adăpost temporar faţă de urgia din lumea reală. Complicitate era şi cînd se juca la teatru ceva fără nici o legătură cu trimiterile directe la comunism. Trăiam în sine un anumit tip de întîlnire, într-un anumit spaţiu, în care ne refugiam, indiferent de subiectul poveştii de pe scenă.

Ecoul acelei complic