De la colegii de grădiniţă, adunaţi în curte pentru serbarea de sfîrşit de an, la cei 20 de preşedinţi de stat cărora le-am cîntat la Ateneu, în urmă cu cîţiva ani, de la prietenii care mă ascultau într-o poiană în Bucegi (da, am urcat Jepii cu vioara în spinare, pînă la Caraiman, şi nu – nu era încă Stradivarius-ul!) pînă la cei peste 2000 de spectatori de la Disney Concert Hall în Los Angeles, publicul a făcut aproape mereu parte din viaţa mea. Îl văd ca pe o fiinţă capricioasă, aparent ascultătoare, plină de temperament în exploziile de bucurie şi capabilă să uite de sine în momentele de extaz muzical.
Dacă nu aţi fost vreodată în culisele unei săli de spectacol, imediat în spatele cortinelor, în momentul magic dinaintea începerii concertului, nu aţi simţit niciodată respiraţia publicului. Există şi face să vibreze uşor cortina. Ascultînd acel zumzet (mereu altul, doar aparent acelaşi), apoi liniştea care se întinde în sală în momentul stingerii luminilor, îţi poţi da seama – sau, mai degrabă, poţi simţi – încă dinainte de a apărea pe scenă, cui îi vei cînta. Nu e o analiză logică sau palpabilă, ci un început de trăire.
Am auzit de multe ori întrebarea: „Este diferit publicul din România de cel din alt colţ al lumii, să zicem Coreea?“ E, bineînţeles, foarte diferit, dar în acelaşi timp extrem de asemănător. Temperamentul, emotivitatea, trăirile fiecăruia dintre noi sînt distincte şi mereu altfel. Ce ne uneşte însă de fiecare dată, în orice sală de concert am fi adunaţi, este muzica. Ea are darul de a armoniza trăirile oamenilor, undeva dincolo de cuvinte sau de noţiuni, în acel areal al celei mai intime sensibilităţi. Ascultînd o sonată de Beethoven, spectatorul X îşi aminteşte de prima iubire, dl Y îşi imaginează o epopee cinematografică, în timp ce dra Z e încîntată de armonia arhitectonică a sonatei. Toţi însă ascultă aceeaşi muzică, înţelegînd-