„Sexagenarios da ponte!“ – suna un slogan al Romei antice. „Sexagenarii să fie aruncaţi de pe pod“. S-ar zice că, odată cu răspîndirea creştinismului, această „soluţie“ radicală la problema bătrîneţii a fost abandonată. Dar ea a supravieţuit, în subteranele mentalului european, îngrijorător de mult. În anii ’60 ai secolului trecut, printre tinerii insurgenţi ai marilor capitale de pe continentul nostru, se răspîndise îndemnul: „Să nu aveţi încredere în cei care au mai mult de treizeci de ani!“ După aproape două milenii de creştinism, portretul negativ al bătrîneţii era, prin urmare, încă la îndemînă. La drept vorbind, suportul scripturar al unei apologii creştine a vîrstei tîrzii nu e, nici el, tocmai încurajator. Iisus ne-a învăţat lucrurile esenţiale: cum să ne rugăm, cum să făptuim, cum să ne iubim aproapele, cum să suferim şi cum să murim. Dar n-a apucat să întruchipeze, exemplar, starea bătrîneţii. Şi-a sfîrşit viaţa la 33 de ani, iar cei 12 ucenici care i-au stat aproape abia dacă aveau, atunci cînd i-a părăsit învăţătorul lor, vîrste cuprinse între 18 ani (Sf. Evanghelist Ioan) şi 32 de ani (Sf. Petru). Întreaga ţesătură a Noului Testament iradiază un anumit elan, o anumită prospeţime tinerească, în contrast cu „gerontocraţia“ patriarhilor vetero-testamentari. În ambianţa Evangheliei nu bătrîneţea este, de altfel, vîrsta ideală, vîrsta apoteozei spirituale. Vîrsta deplinătăţii, a credinţei şi cunoaşterii mature este vîrsta atinsă de Iisus, vîrsta bărbăţiei, a perfecţiunii măsurate după modelul hristic (Efeseni, 4, 13: „…starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos“).

DE ACELASI AUTOR Ce greutate mai au numele grele? Modelul Galeriu Meşteşuguri de tâmpenie Jurnal de vacanţă Din cele 25 de ocurenţe ale cuvîntului presbyteros în cele patru evanghelii, majoritatea se referă nu la vîrstă, ci la o funcţie publică şi încă una d