Nu ştiu alţii cum îşi amintesc romanele citite, eu însă nu îmi amintesc mai deloc „povestea“, intriga, „clou“-ul narativ, nici măcar în cazul cărţilor care pe asta mizează. E o neputinţă, recunosc – îmi amintesc clar o replică (uneori, de cîteva rînduri), o imagine, un cuvînt, un ritm al frazei, o aberaţie care îmi vorbeşte direct; la fel mi se întîmplă şi cu anumite filme, ştiu c-am avut dificultăţi majore să povestesc Forrest Gump din perspectiva penei luate de vînt din prima secvenţă, iar apoi mi-am auzit vorbe că n-aş fi priceput substratul ironico-politic. Îmi amintesc, de fapt, toate cărţile pe care le-am citit vreodată ca pe o întinsă hartă a unui teritoriu care se luminează imprevizibil, cînd vrea el, şi care uneori (mai ales cînd e privit direct) se întunecă de-a dreptul. Asta e, poate, explicaţia pentru „bibliotecile“ pe care le-am uitat (dar le am, desenate, prin agende) sau pentru amestecul echitabil de genuri şi specii literare din capul meu, în care cărţile copilăriei şi ale adolescenţei „luminează“ la fel de intens ca teoreticalele savante: 1001 de nopţi şi Harold Bloom, Ghilgameş şi Carlos Bousoño, Salinger şi Jung.

DE ACELASI AUTOR Cum se zboară creierii culturii oficiale Un jurnal impersonal Un contemplativ Inutilitatea literaturii Ca într-un joc electric pe care-l jucam în copilărie (cînd puneai un electrod în dreptul unei întrebări şi un altul în dreptul răspunsului ales, iar dacă era corect, se aprindea un beculeţ), asocierile primare între cărţi care n-au nimic în comun (doar că mie îmi răspund la aceeaşi întrebare) îmi luminează o zonă din harta vie a cărţilor citite, o zonă corticală suficient de conştientă încît să fi intrat măcar o dată în cîmpul memoriei şi să poată fi apoi actualizată prin stimuli asemănători. Aş zice că harta aceasta care se desfăşoară cînd „aprind lumina“ e aceea a intereselor mele vitale. Nu le pot actualiza