Într-o carte publicată în 1998 (Work, Consumerism and the New Poor), sociologul englez de origine poloneză Zygmunt Bauman remarca polarizarea geografică nord – sud a discursului despre muncă, la sfîrşit de secol XX. În timp ce în sud ideologia muncii este încă în floare, în ţările din nord, unde bîntuie şomajul şi speranţa reînnoirii cererii de producţie rezidă în consum, o „estetică a consumului“ îşi etalează valorile în turism, artă, tehnologie avansată. Douăzeci de ani după căderea comunismului şi şase ani după integrarea oficială a României în zona „vestică“, prin aderarea la Uniunea Europeană, ne putem întreba legitim căreia dintre aceste tendinţe îi aparţine ţara noastră. Şi dacă în cazul României – ca de altfel în cazul tuturor ţărilor vestice – se poate vorbi despre o tendinţă „culturală“ sau „geopolitică“, care să neglijeze diferenţele de mediu social, vîrstă, venit sau educaţie. Probabil că nu.
Să ne întoarcem puţin în timp, la perioada dinainte de 1989, cînd ideologia comunistă se afişa pe banderole roşii, în întreprinderi, şi pe panourile de onoare, unde erau evidenţiate depăşirile de plan. Marx scria că munca îi poate da o identitate muncitorului, căci prin muncă, el transformă obiectele din jurul lui, dîndu-le o valoare, în scopul de a-şi satisface nevoile, dar şi pentru a lăsa o urmă. El priveşte munca drept o alienare, numai dacă muncitorul este lipsit de produsul muncii lui. Cum revoluţiile comuniste restituiseră oficial produsul muncii lucrătorilor, munca putea fi exaltată ca servind construirii socialismului. Ea avea, deci, un scop: bunăstarea colectivă, din care ar fi decurs bunăstarea individuală. Dacă scopul acesta s-a înceţoşat treptat în perioada comunistă, pînă la a genera comportamente protestatare sau de „sabotaj“, de la a nu munci la furtul din întreprinderi, acest lucru este datorat distanţei create între muncă şi produsul ei,