În urmă cu vreo 15 ani, o firmă asiatică (pot să-i spun şi numele, dar am observat că anonimatul e de bonton) cumpărase nişte fabrici de la noi (şi acestora pot să le spun numele, dar uite că n-o fac). Managerii se plîngeau că relaţiile cu muncitorii sînt tensionate, că una-două izbucnesc conflicte...
Cercetarea sociologică întreprinsă în rîndul muncitorilor a arătat că frustrările proveneau aproape numai din abordarea exclusiv funcţională a relaţiei muncitor – manager din partea asiaticilor. Aceştia încercaseră să introducă unele metode de creştere a productivităţii muncii verificate (ziceau ei) la ei acasă. De exemplu, introduseseră obligaţia muncitorilor de a-şi curăţa locul de muncă – în felul ăsta, pe lîngă economia de personal, ar fi rezultat o activitate mai organizată. Ce nu înţelegeau asiaticii era orgoliul justificat al muncitorului care deţinea o calificare înaltă, care se distingea (de la distincţie) de debutantul ucenic inclusiv prin această diviziune a muncii: nou-veniţilor le revenea întotdeauna, ca un ritual iniţiatic, sarcina măturării atelierelor de lucru. În marile uzine româneşti, indiferent de sorgintea lor socialistă sau capitalistă, au existat întotdeauna ierarhii precise: inginerul era inginer, maistrul – maistru, muncitorul calificat – muncitor calificat, şi fiecare avea pretenţia să-i fie respectat statutul.
DE ACELASI AUTOR Multe ştiri, yak, yak, yak Uite-aşa ia casa foc Anarhia salvează România Toponimii Noii manageri – toţi trimişi din îndepărtata ţară asiatică – nu reuşeau în ruptul capului să comunice cu angajaţii, deşi începuseră să rupă cîteva vorbe româneşti. Muncitorul român respectă ierarhiile, dar nu acceptă uşor să fie tratat ca un simplu executant. Orice inginer cu experienţă ştie că, dacă vrei să obţii cooperarea celor din subordine, e nevoie să mai ceri, măcar de formă, din cînd în cînd, un sfat celor mai vîr