Mai bine prea târziu decât niciodată. Parlamentul britanic a restabilit logica: întâi dovezile, apoi decizia. Premierul David Cameron venise ieri în faţa legislativului cu aceleaşi patos găunos, marca John Kerry, indignat să descopere ceea ce se ştia de decenii - că Siria posedă arme chimice. Încolţit să prezinte dovezi ale vinovăţiei regimului Bashar Al-Assad în atacul din 21 august (adică să pună raţiunea înaintea emoţiei), Cameron a cerut să fie crezut pe cuvânt că regimul de la Damasc a comis o ”atrocitate morală” (sintagmă împrumutată de la Secretarul de Stat american). Un parlamentar al opoziţiei şi-a amintit că şi la Halabja, în martie 1988, s-a petrecut tot o ”atrocitate morală” (Saddam Hussein a ”gazat” atunci, cu sarin, vreo 5000 de kurzi), dar atunci comunitatea internaţională a întors capul, sfioasă. Adaug, fiindcă nu pot să uit: comunitatea internaţională a întors capul, fiindcă a liniştit-o CIA, care - ca şi acum – avea ”dovezi solide” că vinovaţi n-au fost irakienii (prietenii Wasingtonului, pe vremea aceea), ci… iranienii. Am în minte o listă întreagă de ”atrocităţi morale”, petrecute la sfârşitul secolului XX şi în secolul nostru, dar o să-mi spuneţi că memoria e inteligenţa proştilor.
Totuşi, n-ar fi lipsit de interes să observăm că Siriei nu i-au crescut armele chimice în oaza Palmyra. La dotarea Damascului cu precursori au concurat, încă din anii ’80, germanii, francezii, englezii, sovieticii şi nord-coreenii (i-am numit pe toţi, ca să nu nedreptăţesc pe nimeni).
Informaţiile despre atacul chimic din 21 august au fost furnizate preponderant de serviciile secrete israeliene. Lucru firesc, fiindcă ele monitorizează de ani de zile depozitele de armament chimic ale Siriei. De la serviciile israeliene ştim că, în urmă cu aproximativ un an, sirienii au început să-şi relocheze ”marfa” din depozite. Israelienii au declarat explicit că se
