- argument -
Acum cîţiva ani, apărea în Time un articol intitulat „Ce mai rămîne din cultura franceză“, punînd în discuţie scăderea puterii de seducţie a Franţei şi impasul politicilor culturale – subfinanţate, în ciuda eforturilor statului, încremenite în reţele de promovare învechite, incapabile să furnizeze figuri emblematice, ezitante în ceea ce priveşte inovaţia; autorul articolului, Donald Morrison, anunţa, în esenţă, sfîrşitul unei ere în care Franţa a dominat categoric schimburile culturale internaţionale. De fapt, nu atît despre supremaţia culturală – a Franţei sau a Americii – e vorba în acest schimb cordial de scrisori, cît despre două moduri paradigmatice de a înţelege cultura. Miza dezbaterii era, pînă la urmă, aşa-numita „excepţie culturală“, viziunea că produsele culturale au o valoare care depăşeşte valoarea de schimb economic. Această perspectivă asupra culturii a făcut ca, mai ales în spaţiul european, producţiile culturale să fie susţinute de stat pentru a putea face faţă concurenţei produselor americane, comerciale.
DE ACELASI AUTOR Piraterie de stat Artă europeană made in China Roy Lichtenstein la Paris Vechi maeştri la Detroit Ce mai rămîne din cultura franceză? Dincolo de „preocuparea pentru grandoare“ – grija pentru diversitatea culturală, singurul teren pe care se poate exprima adevărata competitivitate în plan cultural. Şi, bineînţeles, miile de cărţi, filme, piese muzicale şi spectacole necunoscute americanilor, dar care n-ar fi putut exista dacă cultura n-ar fi rămas o excepţie.
Disputa teoretică are şi un pandant practic. Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii pregătesc un tratat comercial. Dacă se va ajunge la un consens, se va crea cea mai mare zonă de liber schimb din lume. E vorba de 100 de miliarde de euro pe an. Odată ce va fi pus în aplicare, se aşteaptă o relansare a economiei europene, o creştere s
