● Lucian Ban & Mat Maneri, Transylvanian Concert, ECM, 2013.
Din existenţa „conceptului“ Lucian Ban putem deriva o serie de concluzii, după cum urmează:
a) Lucrurile se fac în altă parte, nu în România. Eventual, României i se dau înapoi unele drepturi de concesionare emoţională, la iniţiativa bunului-simţ al celui care face pomenitele lucruri sau prin interesul acestuia pentru a exploata zăcăminte cu care noi nu ştim ce (şi cum) să facem – o variantă spirituală a unei situaţii de tip Roşia Montană. Din fericire, proprietatea intelectuală nu e la fel de consumabilă ca zăcămintele fizice, aşa că existenţa albumului Transylvanian Concert aduce beneficii întregii planete muzicale, fără a ne ştirbi bogăţia. Poate şi pentru că a plecat la New York, adică în capitala jazz a lumii, cu bursă, şi nu fugărit de paznicii verticalităţii morale de altădată, Lucian Ban nu se uită înapoi cu mînie, ci cu conştiinţa avantajului de a aparţine mai multor lumi simultan (să notăm totuşi că, în schimb, mentorul său – clujeanul Gyorgy Zsolt – a prins zile mai grele, din obrăznicia de a-şi iubi hobby-ul mai mult decît pe sine).
DE ACELASI AUTOR Un artist eco-folk Cantemir retrocedat Colaj pentru petreceri Folclor b) Jazzul se face şi se desface la New York, degeaba ridicăm noi în slăvi jazzul scandinav. Aici m-aş certa totuşi puţin, dar o fac dintr-un spirit dilematic de chestionare a autorităţii şi din dorinţa de promovare a devierilor creative; căci, dacă mă uit strict în cărţile de istorie şi la vinişoarele tulpinii principale a jazzului, New York-ul rămîne centrul incontestabil, deopotrivă spiritual şi logistic, al genului. Simpla prezenţă a lui Lucian Ban pe trotuarele acelea îl impregnează cu idei, îi deschide oportunităţi, îi pune la dispoziţie vecini de bloc care pot improviza între două ţigări jumătate de album de nivel ECM. Pe materialul de faţă, New York-ul
