A existat o vreme când se specula de zor despre intenţiile Kremlinului. Opacitatea proverbială a dictaturii bolşevice crease în lumea occidentală o nouă breaslă, cea a kremlinologilor, care-şi exercitau adesea meseria ca datul în ghioc.
S-a ivit o castă nouă. Cea a obamologilor. Ei se ocupă să citească-n zaţ ca să prevadă ce va întreprinde în Siria preşedinte american.
Li s-ar putea recomanda să înveţe de la Victor Ponta. În chestiunea Roşia Montana, premierul român a reuşit performanţa, deloc neglijabilă, de a fi concomitent şi succesiv şi pentru proiectul de exploatare a firmei canadiene dar şi împotriva ei. Întrucât se vede simultan şi la putere şi în opoziţie, câtă vreme nu controlează DNA şi ANI, amicul şi colegul său de USL, Crin Antonescu, dă dovadă de-o rigoare şi o adecvare similare.
Aproape la fel de postmodern pare că tinde să fie şi şeful executivului american. Care, manevrând cu o viteză ameţitoare, şi-a revocat propriul ultimatum adresat măcelarului de la Damasc, a amânat pedepsirea lui, sperând ca dictatorul să-l scutească de obligaţia neplăcută de a interveni cu forţa armelor.
Nu se ştie dacă Assad se va conforma Kremlinului şi va face, o vreme, sluj, predându-şi arsenalul chimic, care de acum încolo nu-i mai foloseşte la nimic. Clar e, însă, că a câştigat ample spaţii de manevră spre a continua să-şi masacreze poporul cu mijloace convenţionale, iar credibilitatea lui Obama seamănă cu a lui Bran când îl ameninţă pe Stan.
Aşa deci a ajuns superputerea. Afirmă că s-a încălcat o linie roşie. Dă un ultimatum. Îl casează. Avertizează cu intervenţia militară. O revocă. Se gândeşte interminabil, doar că să se răzgândească brusc, ştiind bine că tiranul va profita de şovăieli spre a trage copios de timp.
Nu e, desigur, totul o apă şi-un pământ. Între Obama şi Ponta sunt, totuşi, diferenţe
