● Blue Jasmine (SUA, 2013), de Woody Allen.
Blue Jasmine al lui Woody Allen e un fel de adaptare (sau „updatare“) liberă după Un tramvai numit dorinţă. Eroina lui Tennessee Williams, Blanche DuBois, era o „aristocrată“ sudistă, care, distrusă psihic de trădarea (urmată de sinuciderea) soţului ei (homosexual), încerca să se refugieze în mediul proletar (din New Orleans) al surorii ei, Stella (şi al soţului acesteia, Stanley). Eroina lui Allen, Jasmine (Cate Blanchett, care nu demult a jucat pe scenă şi rolul lui Blanche), e o soţie-trofeu newyorkeză, care, distrusă psihic de trădarea (urmată de sinuciderea) soţului ei (un rechin financiar de tip Bernard Madoff), încearcă să se refugieze în mediul proletar (din San Francisco) al surorii ei, Ginger (şi al iubitului acesteia, Chili). Allen îşi tratează personajele working class mai puţin „de sus“ decît în alte filme ale sale, dar tot nu trece dincolo de stereotipuri – Chili şi tovarăşii săi comentînd meciul de box de la televizor în timp ce gîlgîie beri (iar delicata Jamine suferă din cauza gălăgiei lor).
DE ACELASI AUTOR Love is NOT all you need Ţăndări de fetişizat Vechiul şi noul Două în contrast Apogeul logic al diplomaţiei interclase practicate de Allen este că, pur şi simplu, îi scoate dinţii personajului Chili/Stanley. În piesa lui Williams, Stanley e cel care-i dă lui Blanche brînciul final în prăpastie, cu o cruzime izvorîtă parţial din revolta instinctelor lui sănătos-animalice în faţa bolnăviciunii ei degenerat-aristocratice; iar toate astea fac ca piesa (care datează din 1947) să fie şi azi incendiară. În Blue Jasmine, Chili e un animal domesticit, iar eroina (care de la bun început – de cînd ajunge la San Francisco – vorbeşte singură şi hăpăie Xanax-uri) îşi desăvîrşeşte autodistrugerea fără asistenţa lui, din cauza incapacităţii ei de a-şi schimba setările de snoabă socială (încearcă să-şi c
