Ce facem cu nostalgia dictaturilor şi ofensiva populistă? Nostalgia în vestul Europei

Spania a cunoscut, din 1936 până în 1975, regimul fascist a lui Francisco Franco. Acesta a avut înţelepciunea de a-l pregăti din timp pe tânărul rege Juan Carlos ca succesor al său. Monarh înţelept şi iubit de spanioli, tânărul rege a asigurat tranziţia Spaniei de la dictatură spre democraţie şi o reuşită integrare europeană. Catedrala şi monumentul (săpate în munte, între 1940 şi 1959, de mii de foşti prizonieri politici antifranchişti ai Frontului Popular) din Valle de los Caídos / „Valea celor căzuţi”, în Sierra de Guadarama, aproape de Madrid, unde este înmormântat El Caudillo, chiar dacă a fost închisă câţiva ani de guvernul socialist Zapatero, începând din 2009, a rămas un loc de pelerinaj şi veneraţie a dictatorului ce a marcat istoria Spaniei. Nostalgia sau simpatia unor spanioli faţă de Franco şi regimul său, la fel ca aversiunea vecină cu ura ale celorlalţi spanioli împotriva a tot ceea ce este legat de Franco îşi găsesc cea mai consistentă explicaţie în rănile profunde şi nevindecate printr-un tratament adecvat rămase în corpul societăţii spaniole din timpul Războiului Civil din 1936-1939. După moartea lui Franco, în noiembrie 1975, pentru a salvgarda Spania de la un nou război civil şi a-i asigura evoluţia democratică, sub oblăduirea regelui Juan Carlos, a fost acceptat de către politicieni şi de către societatea spaniolă un aşa-numit „Pact al tăcerii”, conform căruia trecutul franchist nu va fi folosit în lupta politică. La acest pact s-a adăugat şi o amnistie a prizonierilor politici în 1977 (vizând îndeosebi foştii opozanţi ai lui Franco), o nouă constituţie în 1978 şi garanţia că foştii susţinători ai lui Franco nu vor fi persecutaţi în viitor. Rănile nevindecate şi culpabilităţile nejudecate s-au redeschis în decembrie 2007, o dată cu adoptarea aşa-numit