Aureliu Manea, regizorul legendă, aşa cum îl defineşte lapidar un alt mare coleg de breaslă, Tompa Gabor, a revenit pe scena Naţionalului clujean, acolo unde a mai lucrat de două ori: în vara lui 1970 şi, apoi, între anii 1973 - 1984. Nu mult după aceea, sănătatea l-a obligat să se retragă mult prea devreme din activitate, căutând liniştea sanatoriului de la Galda de jos, unde se află şi acum. Dar colegii, discipolii nu l-au uitat. Şi iată-l pe Aureliu Manea revenind la Cluj, dar nu ca director de scenă, ci în calitate de autor. Cu un an în urmă, sora acestuia, Viorica Manea Samson, i-a adunat paginile rămase în manuscris (eseuri, o nuvelă, dar şi trei piese de teatru) şi le-a tipărit într-un volum, „Texte regăsite. Sfârşitul lumii va fi un clip”, editura Casa Cărţii de Ştiinţă, cu ajutorul neobositului editor şi critic literar, Irina Petraş. Cartea era, cum spune George Banu în prefaţă, o „carte de supravieţuire al cărei murmur de dincolo de obscuritate ajunge până la noi…”. Şi adaugă, evocând personalitatea puternică şi exclusivă a lui Aureliu Manea: „Un meteorit. E ceea ce a fost el pentru noi, un meteorit. Pentru cei care ne-au urmat şi până la care legenda a persistat, el reprezintă doar «une étoile filante» pe firmamentul teatrului românesc. Singurul său personaj mitic alături, poate, de Ion Sava. Amândoi au incarnat o idee de teatru. […] Teatrul lui Manea s-a plasat, de la început, sub semnul nopţii. El a fost un nocturn organic, natural; nu a ajuns la noapte, ci a avut noaptea în el. […] A vorbit şi a făcut teatru numai la persoana întâi. Nu un teatru al deturului şi al retragerii, al lecturii şi analizei, ci un teatru al afirmării de sine, al subiectivităţii ce se asuma cu aceleaşi drepturi ca în pictură sau literatură”.
De altfel, tot George Banu a fost cel care i-a sugerat celui pe care îl aminteam la începutul acestor rânduri, regizorul Tompa