Ce-aţi zice de o antologie a celor mai bune povestiri aparținînd celor mai buni autori de proză scurtă din anii 2000? Puţină răbdare.

"De ce (nu) avem nuvelă?“ – aşa îmi intitulam un articol publicat în Dilema veche, în primăvara lui 2008, unde afirmam că istoria prozei scurte româneşti este austeră, paradoxală şi plină de excepţii. Nesocotind opera unor I.L. Caragiale şi pe Mihail Sadoveanu, aproape toate volumele de povestiri remarcabile din literatura noastră – de la interbelicii Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade ş.cl., pînă la postbelicii Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Ioan Groşan, Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel sau Mircea Cărtărescu (pentru a da fast forward ultimului secol literar) – reprezintă excepţii în opera scriitorilor respectivi. În celebrul eseu „De ce nu avem roman?“, publicat în 1927 în Viaţa românească, Mihail Ralea remarca faptul că, înainte de Primul Război Mondial, nuvela şi schiţa fuseseră genul predilect al prozatorilor români – şi îi numea pe I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Gala Galaction, Nicolae Gane, Delavrancea, I. Al. Brătescu-Voineşti şi Emil Gîrleanu –, văzînd în atenţia pe care Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Ion Minulescu începeau s-o acorde romanului, tendinţa de a recupera „o lipsă naţională“. În 1935 însă – aşadar, la nici un deceniu de la eseul său prin care constata lipsa romanului românesc –, în publicistica literară apăreau deja expresii precum „preponderenţa romanului“ şi chiar „inflaţia romanului“. Ce se întîmplase între timp? S-a întîmplat că romanul a preluat controlul literar, deopotrivă pe cel comercial şi pe cel canonic, şi nici măcar faptul că cel mai mare succes comercial din postcomunism rămîne o carte de povestiri – De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu – n-a reuşit să reabiliteze proza scurtă percepută