Nu ştiu care e adevărul în “afacerea Arşinel”. Nu ştiu dacă binecunoscutul actor de revistă a beneficiat de vreun regim preferenţial, de saltul peste rând şi a primit rapid şi nu tocmai corect rinichiul salvator numai şi numai fiindcă e VIP.
Nu ştiu nici dacă profesorul urolog Mihai Lucan e doar un om avid de imagine care şi-a promovat intens succesele de moment, omiţând să spună câte dintre reuşitele sale au trecut proba timpului, aşa cum pretinde un articol apărut zilele trecute în presa clujeană. Mi s-a părut suspect că dezvăluirile despre ceea ce se spune că ar fi “adevărata faţă” a celebrului urolog au apărut doar după ce a intervenit pensionarea domniei-sale şi înlăturarea, pe cale de consecinţă, de la şefia Catedrei de specialitate a UMF din Cluj.
Citind pe net, pe Facebook ş.a.m.d. ceea ce s-a scris despre cum ar sta lucrurile la respectiva Catedră, despre rivalităţile profesionale dintre medicii din linia întâi a urologiei clujene, gândul m-a dus la romanul Orgolii al lui Augustin Buzura, dar şi la o piesă veche, de-acum uitată a lui D. R. Popescu.
Piesa se cheamă Mai suna-vei dulce corn? sau Omul de cenuşă şi e dedicată memoriei unui celebru gastroenterolog de odinioară, Octavian Fodor, creator de şcoală, fost rector al IMF-ului clujean, ale cărui patimi provocate nu doar de o boală incurabilă, ci şi de invidiile şi rivalităţile “colegiale” l-au inspirat pe dramaturg. Nu e, nici pe departe, cea mai bună scriere a lui D. R. Popescu, dar nici proastă nu e. Spectacolul montat în 1981 la Teatrul Naţional din Cluj nu a fost o izbândă căci a fost pregătit în doar două săptămâni, după cum mărturiseşte D. R. Popescu însuşi. (cf. D. R. Popescu- Teatru, vol 2, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987). A avut o scurtă carieră scenică, fiind torpilat de “mafia medicală clujeană” ce nu s-a simţit deloc bine văzându-şi demascate intrigile şi micimea umană. @N
