După cum observa nu demult istoricul de film David Bordwell, o bună parte din mişcările înnoitoare apărute, în ultimele decenii, în interiorul diferitor cinematografii naţionale – cea taiwaneză (anii ’80), cea iraniană (anii ’90), cea românească (anii 2000) – se afirmă, într-o primă fază, ca mişcări realiste, descinse, mai direct sau mai indirect, din neorealismul italian de după război, şi fertilizate suplimentar, la nivel stilistic, de direct cinema-ul documentar răspîndit începînd cu anii ’60. Într-o a doua fază, unii dintre liderii acestor mişcări ajung să-şi chestioneze tot mai insistent propriile mijloace de reprezentare a realităţii; ca urmare, neo-neorealismul lor merge tot mai mult în direcţia autoreflexivităţii şi a abstractizării. Cu alte cuvinte, ei refac drumul unora dintre neorealiştii iniţiali (în primul rînd, Antonioni) de la neorealism la modernism.

DE ACELASI AUTOR Radu F. Alexandru - luptător anticomunist în cinema Zone de confort Love is NOT all you need Ţăndări de fetişizat Istoricii şi teoreticienii artelor nu s-au pus de acord nici pînă acum în privinţa a ce anume a fost modernismul, dar acesta e adesea înţeles ca „artă de dragul artei“ – artă întoarsă complet spre ea însăşi şi tinzînd spre excluderea a tot ce-i în afara ei. Critica de artă a lui Clement Greenberg a jucat un rol în împămîntenirea acestei idei. Şi tot critica – Greenberg, Adorno, Ortega y Gasset – a jucat un rol în împămîntenirea ideii că arta modernistă e căutat absconsă, orientată exclusiv către the happy few, „aristocraţii gustului“ sau cum li s-o mai spune. Idei care, pînă la urmă, s-au întors împotriva ei. Teoreticianul de cinema Gilberto Perez constată o evidenţă cînd spune că „apetenţa pentru arta modernă – cîndva o marcă a distincţiei – e percepută acum doar ca o marcă a elitismului, adevărata distincţie, în zilele noastre, constituind-o dezaprobarea elitismul