Somnul de după ce amîni alarma e cel mai greoi şi odihnitor somn din univers. Aşa îmi încep fiecare dimineaţă, cu porţii mici, dar dulci, de somn din ăsta cică „nesănătos“, pînă cînd îmi dau seama că în 20 de minute încep orele. Arunc cîteva cărţi în ghiozdan, dau drumul la radio (ca să îmi fie şi mai greu să mă concentrez) şi mănînc pe repede-nainte. Îmi arunc nişte fond de ten pe faţă, dar n-am destulă răbdare, aşa că fruntea e maronie, obrajii – rozalii şi bărbia – portocalie. Încă zece minute, şi se sună. Mă îmbrac cu nişte haine la care mă gîndesc cu o seară înainte, dar mereu se dovedeşte că nu mă descurc la combinaţii premeditate. Aşa că alternez uitatul rapid la ceas cu uitatul leneş la dulapul nesatisfăcător. Îmi asum faptul că o să întîrzii, aşa că nu mă mai grăbesc. Mai probez cîteva fuste, răscolesc toată casa după ciorapii ăia, pînă cînd mă trîntesc pe jos ca să-mi trag suflul. Peste cîteva minute renunţ la dorinţa de a mă îmbrăca decent pentru că tot ce vreau e să dorm. Aşa că mă mai coafez un pic în oglinda din lift, îmi întind peticele de pe faţă în oglinda din hol, şi în sfîrşit, sînt gata de plecare. Drumul pînă la liceu e confuz, poate chiar tulburător; vuietul oamenilor şi al maşinilor e de nesuportat, în comparaţie cu zumzăitul radioului de acasă, şi alergatul pe roşu e un adevărat război contra picioarelor mele, care încă se imaginează sub plapumă, aşteptînd următoarea alarmă. Cu chiu, cu vai, ajung în clasă. Nu mă miră că nu sînt ultima ajunsă, şi că profesoara nici măcar nu e pe hol. Mă ghemuiesc în bancă, îmi aranjez manualele în ordine descrescătoare, la fel şi pixurile, şi brusc mă simt cea mai silitoare din clasă.

Unele ore se scurg mai uşor, altele mai greu, depinde de cît de mult pot să citesc pe sub bancă şi de ce inflexiuni de voce are profesoara – de la piţigăiate la pline de bas. Pauzele nu sînt cine ştie ce distracţie, ast