Lungmetrajul dvs. de debut porneşte de la un dosar de Securitate pe care protagonistul se duce să-l vadă. Se poate spune despre el că e un tip pe care trecutul îl ajunge din urmă?

Filmul porneşte de la nişte fapte din trecut, dar cu consecinţe în prezent. Şi dacă ne uităm în jurul nostru, cînd tot felul de veşti şi de poveşti vin spre noi, ne dăm seama cît de important e să le cunoaştem.

Este filmul dvs. povestea unei generaţii?

E important să se ştie ce-a fost. Nu vorbim de lecţii de istorie, ci despre lucruri foarte concrete, pe care e bine să le cunoască şi cei care vor veni după noi. Pe considerentul că cine nu-şi cunoaşte trecutul riscă să-l repete. Dar aici aş adăuga şi un mic paradox, care e cumva al filmului: dacă nu-ţi laşi trecutul în urmă, rişti să nu ai viitor. Asta e, de altfel, dilema personajului principal din Roxanne, care reprezintă o generaţie – a mea – ce şi-a petrecut jumătate din tinereţe în perioada comunistă şi cealaltă jumătate după.

V-aţi documentat pentru scenariul acesta la CNSAS?

Împreună cu scenarista Ileana Muntean, am făcut o documentare destul de serioasă la CNSAS. Filmul porneşte de la un personaj care se duce să-şi ceară dosarul de la Securitate pentru că în perioada liceului a dat o dedicaţie la Europa Liberă. Perioada documentării a fost una extrem de vie şi de dramatică, pentru că am citit dosarele mai multor oameni şi mi-am dat seama că fiecare poate fi un sinopsis de film. E incredibil unde se ajungea cu turnătoriile, suspiciunile, falsele acuzaţii. Ce m-a înfiorat cel mai mult e că la sfîrşitul dosarelor erau notele ofiţerului care supraveghea urmărirea respectivă şi care stabilea următorii paşi. Apăreau trecute date ca 20 februarie 1990, de exemplu. Mi-am dat seama încă o dată cît de important a fost că s-a răsturnat regimul în 1989 şi că mulţi nu realizează că, dacă nu ar fi fost aşa, lucrurile