În arborele extins al familiei, matriarhatul nu s-a pierdut... s-a ascuns, s-a disimulat cameleonic, s-a convertit şiret, dar nu s-a pierdut niciodată! Abilităţile de guvernare şi de război ies la iveală în fiecare toamnă, cînd începe campania murăturilor.

E momentul de glorie al gospodinei care, purtîndu-şi portofelul ca pe un sceptru în mînă, indică încoace şi încolo împărţirea de forţe şi tactica de acoperire a arealului pieţei de cartier. Semnalul de război e dat!

Cam aşa arăta lumea bunicii mele pe vremea cînd pensia era încă departe şi finanţele erau îndestulătoare pentru campanie. Între timp, matriarhatul murăturilor s-a estompat, iar bunica a învăţat, ca un manager priceput, să delege responabilităţi generaţiei mai tinere, care, şi ea, se apropie de pensie... Mame şi mătuşi pun, pe rînd, diferite sortimente, aleg albitura pentru congelator şi organizează „sit-ins“ de dezbatere publică şi fiert suc de roşii în curtea din spate a bunicii. Bunica se agită prin jur, se uită critic la cît de gros e sucul şi decretează momentul în care „gata, s-a fiert destul, aduceţi sticlele!“ Din campanie extinsă în slujba supravieţuirii peste iarnă, gogoniada a devenit un fel de hobby de weekend, pe care femeile de vîrsta a doua îl respectă mai mult ca să îi facă plăcere bunicii şi ca să se întîlnească, oarecum complice.

Aici am auzit brodîndu-se cele mai stranii poveşti, la un pahar de vişinată, dar şi cele mai plastice letopiseţe de microistorie familială despre ce şi cum era odată. Cînd se relaxează, bunica explică din tainele unei adevărate femei şi se uită oarecum sever către generaţia mea, de treizecişiceva, care chiar dacă accidental în zonă, pentru că are carnet şi transportă murăturile cu maşina, oricum nu e nimic de capul ei... habar n-are să coacă o vînătă, unde mai pui că nici nu face ciorbă în fiecare săptămînă!

– Ascultă, dragă, bărbatul ă