Cu mulţi ani în urmă mi-am cumpărat o carte care se numeşte Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit. Am comandat-o pe net, mi-a venit prin poştă, am stat la coadă, am prezentat un act de identitate, am ridicat coletul, l-am dus acasă şi l-am despachetat.
Am scos cartea. Avea o copertă verde cu litere galbene sau portocalii şi cu o caricatură în mijloc. Am răsfoit-o superficial, am parcurs foaia de cuprins. Am aşezat-o pe comodă şi mai târziu în bibliotecă.
Acum îmi aduc aminte despre un spărgător specializat în case de bani. Tocmai fusese extrădat din Italia pentru a fi cercetat într-un dosar de omor de la noi. Un omor comis cu zece ani şi ceva în urmă în Bucureşti. Împreună cu alţi trei – toţi făceau parte dintr-o grupare, celebră la vremea ei, de spărgători de locuinţe – intrase într-o seară într-un apartament unde era sediul unei firme. Pontul pe care îl aveau spunea că acolo se află o casă de bani. Plină ochi.
Au intrat prin apartamentul vecin pentru că uşa era mai uşor de forţat. Au spart geamul comun dintre balcoane şi au ajuns în apartamentul cu pricina. Unde într-adevăr se afla casa de bani. Pe care n-au reuşit cu niciun chip sau chin să o spargă.
Pe lângă faptul că avea încuietoare cu cifru, casa de bani nu avea mânere. Aşa că unul dintre ei a coborât la maşină şi a adus o pătură. Cu alte cazne au reuşit să răstoarne seiful pe pătură. În ideea că o vor căra ca pe sicriu, ridicând şi ţinând fiecare de câte un colţ.
Toate strădaniile astea au luat ceva timp. Cât să se trezească în apartament cu paznicul firmei venit într-o verificare de rutină. La fel de surprinşi ca şi el de întâlnirea neaşteptată, neprogramată şi nedorită, cei patru au tăbărât pe el, l-au legat fedeleş şi i-au băgat un căluş în gură.
L-au dus în baie şi l-au lăsat întins pe spate. Au continuat să se închine la casa de bani ca nişte pelerini în
