Am auzit ades sintagma aceasta, exprimată cu mai mult sau mai puṭin tremolo în glas, după 1990. Căci înainte, deṣi mai toṭi (cu excepṭia auritei nomenclaturi) nu o duceam strălucit, mai nimeni nu îndrăznea să îṣi formuleze pesimismul social în public. Ṣi chiar dacă ar fi cutezat, erau destui care să-i sară la gât, pentru a înăbuṣi puseul protestatar.
Odată cu tranziṭia a venit ṣi libertatea de a contesta. Orice ṣi pe oricine. Grija pentru felul cum arătăm noi, ca ṭară, în lume a căpătat nuanṭe variate, la nivel individual. Dar a rămas, cum e ṣi normal, o constantă a discursului public ṣi a practicii, nu doar diplomatice, a oficialităṭii.
Nu ne interesează să analizăm aici cât de eficientă mai este imaginea astfel construită de diferitele instituṭii ale statului, atunci când este corelată cu realitatea faptelor. Dar ne interesează felul în care cei care se simt a fi reprezentanṭii publicului, electoral sau nu, reacṭionează la modul în care alṭii privesc ṣi redau realitatea zilei de azi.
Alfabetul culturii
Cu opt luni în urmă un politician ieṣea din anonimat, păṣind pe calea triumfală a mass media, atunci când ataca, de la tribuna Parlamentului României, filmul Poziṭia copilului, cu care regizorul Călin Peter Netzer ṣi producătoarea Ada Solomon au câṣtigat Ursul de aur, la cea de a 63-a ediṭie a Festivalului de film de la Berlin.
Victor Cristea, deputat PSD ṣi membru în Comisia de învăṭământ a Camerei Deputaṭilor, spunea atunci: Nu cumva acel film a fost premiat fiindcă se doreṣte denigrarea poporului român ṣi minimalizarea activităṭii în învăṭământul românesc?
Dacă omul ar fi avut aṣa... un dubiu, i s-ar fi putut explica cum stă treaba cu viziunea artistică, cu distanṭa ṣi apropierea dintre universul unei opere ṣi realitatea inspiratoare, cu libertatea de creaṭie, etc. Dar nu, omul nu era bântuit de vreo neliniṣte intelectuală, ci p
