În zilele Festivalului Naţional de Teatru, atunci când toţi fidelii bucureşteni ai Thaliei ar fi făcut orice pentru a obţine un bilet, o invitaţie la spectacolul cu Pescăruşul, montat de Yuryi Kordonskyi la Teatrul German de Stat din Timişoara, dorinţa mea a fost aceea de a vedea cum a fost înscenat acelaşi text la Teatrul de Comedie, în regia lui Claudiu Goga.

Avusesem şansa, bucuria de a fi martorul premierei montării timişorene, am scris despre ea cu plăcere. Ştiam încă din martie, atunci când am fost la Timişoara spre a o vedea, că şi la Bucureşti se pregăteşte un spectacol cu aceeaşi piesă. Nu puteam, aşadar, rata versiunea de la Comedie nu numai fiindcă „fişa postului“ îi cere criticului să vadă cât mai mult, ci şi din alte motive.

Mai întâi, fiindcă, Pescăruşul rămâne scrierea mea favorită din creaţia lui Anton Pavlovici. O socotesc cea mai bună şi poate şi cea mai dificilă piesă a marelui dramaturg. O piatră de hotar în înnoirea limbajului teatral. Inaugurând în 1896 seria „scrierilor cehoviene“, fiind o piesă despre teatru, fie şi numai parţial o metapiesă, problematica ei concentrându-se, cum bine observa G. Călinescu, în zona esteticului, Pescăruşul nu doar că anunţă alte viitoare capodopere, aşa cum sunt Livada de vişini sau Trei surori, dar şi valorifică ceea ce era mai bun în Platonov, bunăoară, lucrare de tinereţe, multă vreme desconsiderată, minimalizată, dar pe care montări de dată recentă, de la noi şi de aiurea, par să o supună unui necesar proces de reevaluare.

În al doilea rând, fiindcă eram intrigat de diversitatea opiniilor exprimate asupra spectacolului. O diversitate altfel decât cea consumată îndeobşte între limitele fireştilor diferenţe de gust, o diversitate marcată chiar de un categoric, ba chiar brutal refuz, nu tocmai natural. Un categoric al sentinţei şi al previziunii pus la îndoială din start de faptul