Despre integrarea în Uniunea Europeană s-a spus că a fost – şi chiar a fost - obiectivul central al politicii noastre de după revoluţie. A fost ideea care a unit şi nu a dezbinat. Odată îndeplinit, obiectivul s-a retransformat în subiect de polemică.

Preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu-Tăriceanu au sărbătorit separat, dar ambii în mijlocul mulţimii, primele clipe şi minute ale integrării – Revelionul dintre anul 2006 şi 2007. Când au apărut şi constrângerile integrării, foaia a fost întoarsă de tot.... cine a negociat atât de prost?

La şapte ani de la integrare ne uităm în jur. A fost chiar atât de rău? Ce obiectiv naţional ar mai putea acum aduna şi aşeza energiile într-o formă care să nu se topească la prima ploaie? Aderarea la euro? A fost o încercare, dar euro, după atâţia ani de criză este mai degrabă o teamă decât o speranţă.

Aderarea la UE a schimbat, totuşi, faţa României. Nu atât de spectaculos, nu atât de profund pe cât aşteptau unii dintre noi. Nici spectaculos, nici dramatic - ziua de după aderare nu a fost nici mai blândă, nici mai calmă, nici mai tulburată de această veste.

Dacă nu am observat nimic s-a întâmplat pentru că schimbările începuseră deja să se producă cu mult în urmă. Erau câţiva ani deja de când România intrase în NATO - se bucura deci de stabilitate geostrategică -, economia creştea cu 5-7%, iar perspectivele aderării la UE nu mai puteau fi puse la îndoială. Au fost ani în care investiţiile străine au început să vină masiv în România, cu un vârf în 2008, anul debutului crizei, de peste 9 mld. euro.

Binefacerile integrării au fost parţial anulate de această criză care pare că nu se mai sfârşeşte. Nu ne-am bucurat, practic, decât doi ani de un trai calm ca membri ai UE. Dar trebuie să privim ca pe o şansă – sigur, nu datorăm nimănui nimic pentru asta - faptul că am aderat la UE înainte