Proiectul centralei de acumulare prin pompaj de la Tarniţa este vechi încă de pe vremea când Nicolae Ceauşescu plănuia construcţia de reactoare nucleare la Cernavodă.

Şi asta pentru că ajută la echilibrarea sectorului energetic naţional, stocând energia produsă de reactoare noaptea prin „urcarea“ apei în baraj şi producând energie ziua prin uzinarea acesteia, când consumul de electricitate e mai mare.

Dacă statul a reuşit să realizeze două reactoare nucleare, lucrurile nu sunt aşa de avansate la centrala de la Tarniţa. Primele analize în acest sens au fost făcute in perioada 1975-1985, când Institutul de studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH) s-a implicat în elaborarea studiilor de amplasament şi a studiilor de schemă pentru realizarea unei centrale hidroelectrice cu acumulare prin pompaj în Romania. În urma cercetărilor, 17 locaţii au fost retinute.

În perioada 1985-1988, opţiunile s-au concretizat, din considerente tehnico-economice, pe zona Someşului Cald, unde lacul de acumulare de la Tarniţa putea îndeplini rolul de rezervor inferior. Locaţia a fost atunci considerată drept cea mai bună din punct de vedere geologic ăi hidrologic.

Urmează perioada 1988-1994, când au fost solicitate şi analizate cererile de ofertă pentru echipamentul energetic principal. Au fost prezentări de tehnologii din partea Ansaldo (Italia), Alstom (Franţa), Toshiba (Japonia) şi Hitachişi Mitsubishi, ambele din Japonia.

Studii peste studii

Studiul de fezabilitate a fost şi el realizat în 1994, tot de către ISPH, în vreme ce în anul 2000 un alt studiu a fost realizat de către institutul nipon Electric Power Development Co (EDPC). Pentru ca în anul 2007, un al treilea studiu să fie realizat de către consultantul IPA/ Verbund/ Poyry, în cadrul unui program finanţat de Banca Mondială. Trebuie menţionat că, între timp, RENEL-ul