Aparent, totul este un joc. Aparent, totul este un spectacol-şcoală. Unul în cursul căruia un grup de actori are misiunea de a prezenta „cu exemplificări“ actualitatea mitului lui Prometeu.

Aparent, am căzut cam pe nepoftite la o repetiţie pentru spectacolul-şcoală ce tocmai se pregăteşte. O repetiţie în care, între cele două părţi (Antichitate şi contemporaneitate), intervine o pauză, răstimp în care interpreţii îşi trag sufletul, beau apă, discută între ei, se lasă cu greu convinşi de regizorul tehnic să treacă la a doua parte. Aparent, autorul scenariului şi regizorul spectacolului cu Prometeu înlănţuit de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, Kokan Mladenovič, a vrut să împuşte doi iepuri deodată. Să ne arate cum se face un spectacol şi să exemplifice, ceva mai cu dichis ca la şcoală, adică cu imagini frumoase, intens elaborate şi cu ajutorul computerelor, actualitatea şi complexitatea unuia dintre cele mai frumoase mituri ale umanităţii.

În realitate, în realitatea profundă a scenariului dramatic dar şi a spectacolului, lucrurile stau cu mult diferit. Şi cu mult mai profund. Fireşte, prima parte e una concentrată. Între copertele ei sunt rezumate deopotrivă mitul antic grecesc şi piesa lui Eschil. Ne este reamintit faptul că Prometeu şi-a lepădat condiţia, a renunţat la privilegiile sale, şi le-a suspendat, l-a mâniat pe Zeus fiindcă le-a dăruit oamenilor focul. Fiindcă le-a arătat acestora ce înseamnă puterea.

Scenă din „Prometeu înlănţuit“, în regia lui Kokan Mladenovič, după Eschil (foto: Adrian Piclisan)

Căci focul e deopotrivă putere şi vulnerabilitate. Totul e o chestiune de mod de întrebuinţare. Prometeu şi-a plătit nesăbuinţa, şi-a plătit curajul, a plătit propria generozitate (iarăşi o chestiune relativă, o problemă de punct de vedere) prin întemniţare, dispreţ real ori dispreţ comandat din partea alor