Raportul financiar al UE de săptămâna aceasta arată că Polonia este principalul beneficiar al fondurilor europene in 2012. În următorul articol încerc să descifrez această reuşită prin experienţa mea şi prin legăturile care le-am avut de-a lungul timpului cu Polonia şi nu printr-o analiză technică.

Polonia m-a fascinat tot timpul, fără să înţeleg de ce. De-a lungul timpului, am legat prietenii cu polonezi fie în Germania, fie în Belgia, pentru că erau est-europeni, pentru că aveam multe în comun, pentru că eram priviţi de majoritate ca şi prietenii mai săraci din Est. Era imposibil să nu legăm o prietenie, el “instalatorul polonez” şi eu, “căpşunarul român”.

Petreceam cu “instalatorul polonez” ore întregi, discutând despre dezvoltare economică, despre Estul Europei, despre relaţiile cu UE, despre fotbal sau cinematografie. Am şi petrecut o vacanţă de vreo 2 săptămâni prin 2008, la invitaţia unui prieten, vizitând oraşele lor importante: Lodz, Varşovia şi Cracovia. Acolo am experimentat un lucru: deşi aveam impresia că există similitudini mari între noi şi ei am realizat că istoria şi cultura lor au dus Polonia unde este astăzi: o voce puternică în Europa, cu o creştere economică importantă în perioada de criză 2009-2011. Am fost la Auschwitz-Bierknau, unde m-am îngrozit de ce li s-a întâmplat evreilor polonezi şi nu numai, am fost în Varşovia la monumentul unde Willy Brandt a îngenuncheat în 1970, am fost la cimititrul militar chiar de 1 August, când fostul preşedinte Kaczyński aducea omagii soldaţiilor polonezi morţi în răscoala din 1944, am vizitat muzeul Muzeul Insurecţiei din Varşovia unde erau expuse bucăţi întregi din ghetourile subterane poloneze, din timpul ocupaţiei germane. Cutremurător ceea ce li s-a întâmplat atunci. Îşi acceptă istoria, sunt mândrii de ea, în timp ce România suferă de tulburare de stress post-traumatică după 50 de ani