Nici textul, dar nici spectacolul cu piesa „Făptaşi“ de la Teatrul German de Stat din Timişoara nu sunt deloc confortabile. Nu ai cum să pleci de la reprezentaţie, chiar dacă ea ţi-a plăcut sau nu, binedispus, indiferent, ca atunci când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Se prea poate să nu îţi fi fost pe plac caracterul post-dramatic al partiturii, caracter riguros respectat de regia limpede, clară, nesofisticată, arareori înclinată spre metaforizări, altele decât cele cerute de gramatica severă a montării şi de personajele cu încărcătură simbolică presupuse de text (mielul, lupul, porcii) a lui Szabó K. István. Nu e deloc exclus să te fi dezamăgit faptul că, într-o sâmbătă seara, nu ai avut parte de ceva uşor, de un divertisment.

Oricum ar fi, pe orice poziţie te-ai situa, de fan ori de adversar al montării, e în afara oricărei îndoieli că ceea ce ai văzut are urmări. Că te pune pe gânduri. Că îţi ridică întrebări. Că îţi provoacă o stare de rău. Fiindcă tema abuzării sexuale a copiilor de către părinţi, cu toate meandrele ei, cu justificări iezuite, cu dificultăţi legislative de a fi probată şi pedepsită, cu teamă de a fi recunoscută, cu prudenţa şi falsa pudibonderie de a vorbi despre ea, e una reală. E una din preajma ta. O cunoşti, poate chiar ţi-a fost dat să afli că cineva, un apropiat ori o cunoştinţă de-a ta au fost implicaţi într-o astfel de „poveste urâtă“. Iar „poveştile urâte“ se cuvin uitate, nicidecum povestite, nu-i aşa?

Scenă din „Făptaşi“, de Thomas Jonigk, în regia lui Szabó K. István (Foto: Teatrul German de Stat)

Nu, nu-i aşa! E lucrul pe care ni-l spune răspicat dramaturgul german Thomas Jonig (născut în 1966) care s-a inspirat pentru textul său dintr-o carte scrisă de Karin Jäckel, carte ce examinează, prin multiple metode, faţetele şi cauzele fenomenului. Faptele trebuie cunoscute, recunoscute ca parte a urâtulu