PORTRETE I-am provocat pe etnicii maghiari să vorbească despe ei înşişi. De la beţivul satului până la profesorul universitar. Despre solidaritate şi frustrări, despre recunoştinţă şi autocompătimire
„Am fost în sate şi în oraşe din Secuime. Am cumpărat pâine şi am băut cafele cu localnicii. Am intrat în şcoli şi în cârciumi de ţară. Nu ne-a dat nimeni în cap.
Când am plecat spre Harghita să documentăm aceste articole (era în preajma marelui marş secuiesc şi a zilei de 23 octombrie – începutul revoluţiei maghiare din 1956), cei din Bucureşti ne-au spus să avem grijă.
Există un imaginar colectiv despre această zonă a României. Pe de-o parte este îndreptăţit, pe de altă parte nu este.
În 1987, Maria Sturzu termina facultatea la Iaşi şi mergea să predea limba română elevilor din secuime. A fost decizia ei şi pentru asta a făcut schimb de repartiţii. Părinţii i-au spus: „Secuime? Au să te mănânce ungurii!”. Nu a mâncat-o nimeni, şi azi Maria Sturzu este o profesoră respectată la unul dintre cele mai bune licee din judeţul Harghita. Aşadar, cum sunt ungurii de fapt?
Săraci şi introvertiţi
În birtul „Potcoava de aur”, din centrul comunei Satu Mare (o localitate din judeţul Harghita în care nu trăieşte niciun român), patru bărbaţi beau bere Harghita şi fumează ţigări. Află că suntem veniţi de la Bucureşti şi „comută” pe limba română. Vorbesc foarte stricat româneşte, dar îşi dau toată silinţa să se facă înţeleşi: „Cetăţenii... nu suntem noi răi. Nici noi, nici voi. Dar miniştrii... ei face să nu fim uniţi”.
La nivelul cel mai de jos al ţării, cuvintele autonomie sau regionalizare n-au nicio valoare. Cum să fie birtul „Potcoava de aur” regiune autonomă când se aud şi aici manele şi când oamenii de la mese se entuziasmează povestind despre Duckadam şi finala de la Sevilla?
Harghita e un judeţ sărac: se vând ţigări la bucată. Sal
