Sensurile cuvintelor se schimbă de cele mai multe ori pe nesimţite. Uneori, singura dovadă a transformării e apariţia termenilor în contexte noi, în combinaţii pe care nu le-ar permite înţelesurile tradiţionale.
E uşor de observat cît de mult şi-a lărgit accepţia şi cît de vag a devenit termenul pamflet în momentul de faţă, în spaţiul public românesc: cuvîntul e folosit fără discernămînt, ca o etichetă generalizatoare şi ca o scuză universală. Extinderea semantică a dus la folosirea sintagmei de pamflet pentru a caracteriza reviste, site-uri, emisiuni, bloguri etc.:
„Singura revistă de pamflet (inter)urban“ (nastratin.ro), „Interpreta M.Ş. se răzbună pe o revistă de pamflet!“ (yupi.md); „Craiovaniuz.ro este un site de pamflet şi toate ştirile de acolo sînt inventate“ (telegrama.ro); „Ăsta-i site de pamflet!“ (lasubiect.ro); „o emisiune de pamflet de la o televiziune franceză“ (kmkz.ro); „băi oameni buni... ăsta e un blog de pamflet... e doar o glumă“ (audvoci.ro) etc. Eticheta de pamflet înlocuieşte, de multe ori, categorizări mai vechi şi mai potrivite: de umor, umoristic, satiric, glumeţ, ironic etc.
[...]
Uzul tot mai deviant al termenului pamflet e legat, desigur, de transformarea sa într-un argument juridic şi de preferinţa pe care presa românească actuală o manifestă, dintre toate formele de polemică, pentru atacul la persoană şi pentru injuria violentă. Multe dintre textele care ar putea furniza motive de proces pentru calomnie nu sînt pamflete: nu au nici (suficient) umor, nici miză satirică generalizatoare. Pamfletul pare astăzi (şi datorită unei tradiţii literare care îi conferă o anume legitimitate) forma privilegiată şi lipsită de responsabilităţi prin care injuria şi informaţiile neverificate se pot asocia cu o ipotetică valoare estetică.
Se recurge astfel la formula salvatoare care apare pe ecran la începutul şi la sfîrşitu
