Într-unul dintre excepţionalele sale editoriale săptămânale, cel mai popular director al Departamentului românesc al postului de radio “Europa liberă”, Noel Bernard, de la a cărui dispariţie se vor împlini pe 23 decembrie 32 de ani, cita un observator străin ce se arăta surprins de absenţa oricărei urme de viaţă politică reală în România comunistă.

Aveam de-a face, în anii 70-80 ai secolului trecut, cu o succesiune de aşa-zise „săptămâni brejneviene” a căror linişte mormântală nu era tulburată decât de rarele schimbări de personal de la vârful puterii, schimbări niciodată motivate cu adevărat, explicate doar fie prin enigmatice „motive de sănătate”, fie prin celebra “rotaţie a cadrelor” atât de pe placul lui Nicolae Ceauşescu şi al soţiei sale.

Revoluţia din decembrie 1989 a pus, printre altele, capăt succesiunii de săptămâni brejneviene şi nevrozelor aferente consumate în tăcere, înlocuindu-le, în schimb, cu alte nevroze, multe, prea multe deloc justificate prin interese politice şi de stat majore, ci printr-o hiperactivitate nesănătoasă şi extrem de gălăgioasă ale cărei origini se află în lupta pentru putere ce nu primeşte zile libere prin ordonanţe de urgenţă nici de Paşti, nici de Crăciun.

Începând cu, de acum, celebra “marţea neagră” pentru democraţia românească de la începutul lui decembrie, ne e dat să trăim într-un lanţ nesfârşit de zile nebune. Nu atât disputele dintre Preşedinţie şi Guvern, respectiv dintre Preşedinţie şi alianţa politică aflată la guvernare ori dintre dl. Traian Băsescu şi dl. Victor Ponta se află la originea nervozităţii accentuate de pe scena politică românească, ci, mai degrabă acest exasperant “adio, dar rămân cu tine” pe care îl joacă şi şi-l spun tot mai dizarmonic principalele două partide ce compun USL. Ceea ce se întâmplă în ultimele zile în viaţa politică românească nu poate fi comparat, după părerea mea, decât