Nu pot construi, în legătură cu Mihai Oroveanu, un discurs pios. Era, cel puţin în aparenţă, refractar la orice ornamentaţie retorică, la orice moft estetizant, la orice abuz de solemnitate. Îşi făcuse, de tînăr, un portret de „băiat de băiat“, bine instalat în propria corporalitate, temerar, aventuros, zdravăn. Mă irita cînd, pe vremea studenţiei, în pauze, se apropia de mine pe furiş, din spate, mă lua în cleştele vînjoaselor sale braţe şi strîngea pînă îmi ieşeau ochii. Nu realizam, pe atunci, că era o simplă provocare camaraderească, un mod de a intra în vorbă, fără protocol, fără inutile fasoane culturale. Dincolo însă de scenografia virilă a unor asemenea gesturi, am descoperit curînd nu numai un om foarte bine crescut şi de un impecabil bun gust, ci şi un coleg foarte învăţat. Mihai Oroveanu a fost unul din cei mai solid informaţi istorici şi istorici de artă ai generaţiei mele. Ştia infinit mai mult decît lăsa să se vadă. Nu făcea paradă de savantlîc, dar reacţiona prompt şi pertinent la orice interogaţie de specialitate.

DE ACELASI AUTOR Nota testamentară a lui Constantin Noica Uite că se poate! A convieţui cu imposibilul Zoologie Pe de altă parte, nu performanţa strict intelectuală părea să fie ţinta sa predilectă, ceea ce, pentru cei care îl cunoşteam, îl făcea vinovat de o anumită înclinaţie spre risipă. S-a cheltuit în tot soiul de dexterităţi „colaterale“, care deveneau, totodată, inepuizabile surse narative, aiuritoare, spectaculoase, la limita verosimilului, cu atît mai provocatoare pentru „ascultători“ cu cît se petreceau pe fundalul unei perioade, cea a dictaturii, în care nu era prea mult loc pentru năzdrăvănie şi pitoresc. Epica lui Mihai Oroveanu era, în toate privinţele, enormă. Povestea, de regulă, cu un aer amuzat, matter of fact, fără emfază, întîmplări neobişnuite, la care participase ca martor, dar şi ca actor: anecdote picante