Îmi continuu treaba de copist, şi vă mai strecor un fragment de text. E vorba despre o carte fabuloasă – ”Troica amintirilor. Sub patru regi” (Editura Cartea Românească, 2007), a unui autor de care nu e vina voastră că n-aţi auzit niciodată: Gh. Jurgea-Negrileşti (boier de viţă veche - pe linie paternă, nepot al consulului rus de la Galaţi - pe linie maternă). S-a născut în 1904, era adolescent când se petrec întâmplările pe care le relatează în capitolul pe care vi l-am transcris. Povestitor talentat, cultivat, cu o forţă evocatoare ieşită din comun, Jurgea-Negrileşti a avut şansa să cunoască o bună parte dintre personalităţile României ante şi interbelice.

Iarna 1917-1918 fusese, cum spune autorul, ”o iarnă perfidă, calică (…) Nu se mai găsea lemn de sicrie”… Guvernul e refugiat la Iaşi. Suntem în luna lui martie 1918. Ionel Bratianu (Ion I.C. Brătianu, 1864-1927), pe care îl invocă Duiliu Zamfirescu, e puţin arestat, după ce demisionase din funcţia de prim ministru, cu aproape două luni înainte.

Cu limba lui ascuţită, înzestratul traseist politic Constantin Argetoianu l-a pictat astfel pe marele liberal: ”Ionel Brătianu n-a fost un conducător genial de popoare, dar a fost un om foarte inteligent, desigur cel mai inteligent om politic al României în ultimii 50 de ani, fără a excepta chiar pe P.P. Carp. Carp avea o superioritate asupra lui Brătianu: o formidabilă forţă morală întemeiată pe adânci convingeri, forţă morală din care se ridica o voinţă de fier. Ionel Brătianu era un sceptic şi un şovăitor şi singura lui convingere era că în ţara românească i se cuvenea primul loc, în toate (…). Leneş, plin de duh – dar şi de goluri – din toată personalitatea lui emana un farmec nespus. Seducător în toată puterea cuvântului, cucerea cu aceeaşi înlesnire şi cu o elegantă nonchalance bărbaţii şi femeile (…). Acest dar de seducţie al lui Ionel Brătianu era