Belgradul a făcut progrese istorice în drumul spre aderarea la Uniunea Europeană – dar nu şi-a închis astfel opţiunea rusă. / de Rufin Zamfir, analist la Centrul GlobalFocus, specializat pe zona Balcanilor
Articol publicat în Ediţia FP România nr 37 (noiembrie/ decembrie 2013), apărut pe 24 decembrie
A venit la putere cu un discurs pro-european suspectat a fi de faţadă după ce boicotase ani de zile politica de deschidere a fostului preşedinte Boris Tadic. Avea un lung trecut de gafe şi bâlbe în relaţia cu UE şi valorile acesteia. Şi totuşi, preşedintele Tomislav Nikolic, secondat de cabinetul Ivica Dacic, avea să avanseze spre UE într-un an şi jumătate de mandat mai mult decât a făcut-o echipa Tadic în opt ani la conducerea statului.
Puţini credeau că asumarea acelor „concesii dureroase pentru a putea asigura un viitor european, modern Serbiei”, de care vorbea premierul Ivica Dacic, avea să se concretizeze atât de rapid, cu rezultate atât de palpabile. Chiar dacă începutul a fost anevoios, cu declaraţii de deschidere retractate pe etapa următoare, cu schimbarea succesivă a ordinii importanţei acordate „problemei Kosovo” sau „integrării în UE” (cei doi piloni ai politicii externe a Serbiei, indisolubil legaţi unul de altul), procesul de gândire politică a avut o constantă: accederea în UE, ca soluţie pentru rămânerea în modernitate a Serbiei.
Pace internă pentru Europa
Idealul european al Serbiei a fost motorul dialogului de normalizare a relaţiilor cu Kosovo, cel care a impus ritmul extrem de rapid de ardere a etapelor şi cel care a uşurat digestia Acordului Belgrad – Priştina, la toate palierele societăţii sârbeşti. În acest context, acceptarea medierii Înaltului Reprezentant European pentru Securitate şi, mai mult, acceptarea regulilor de dialog impuse de aceasta (ridicarea la cel mai înalt nivel politic, ce avea să „opună“ p
