Ceea ce motivează şi susţine interesul aparte al acestei cărţi - “Ion Iliescu, om şi lider”(*)- este, în primul rând, capacitatea de a suprinde, în datele sale esenţiale, profilul unei personalităţi complexe, admirată cu fervoare şi, deopotrivă, contestată cu încrâncenare, al cărei nume este definitiv legat de marile prefaceri şi căutări ale societăţii româneşti din ultimul sfert de veac.
Când scriu “ultimul sfert de veac” am în vedere, în primul rând, faptul că, încă înainte de decembrie 1989, despre Ion Iliescu se vorbea ca despre un om al speranţelor de înnoire radicală, un om cu adevărat al viitorului, aşa după cum, astăzi, chiar dacă s-a retras din prim planul vieţii publice, cuvântul său este aşteptat şi ascultat chiar şi de către cei care nu îi împărtăşesc opţiunile.
“Ion Iliescu - scrie Victor Opaschi, colaboratorul său statornic şi îngrijitorul ediţiei-, pe care îl cunoaştem, eu şi cei care depun mărturie despre el în această carte, funcţionează ca lider, după regulile şi valorile ce definesc un om politic într-un regim democratic.” Aceasta este, de altfel, tema esenţială pe care se construieşte “portretul colectiv” pe care îl propun textele reunite în cele peste 700 de pagini ale cărţii. Idee pe care Adrian Năstase o concentrează într-o sugestivă formulare: ”Ion Iliescu şi pasiunea consensului” Argumentând în aceşti termeni: “Societatea românească a funcţionat, până în 2004, pe principii consensuale, Ion Iliescu a fost, incontestabil, cel mai puternic susţinător al acestui principiu. Aşa am reuşit să ne atingem cele mai importante obiective ale interesului naţional: suntem membrii ai NATO şi ai UE, iar România s-a schimbat profund”.
Insist asupra sintagmei “pasiunea consensului”, anume în ideea de a accentua flagranta, dureroasa opoziţie între un asemenea profil de lider politic şi marasmul în care a fost aruncată societate