La Menin, un orăşel belgian din Flandra, situat la graniţa cu Franţa, primarul a decis, la începutul lui septembrie, să interzică folosirea limbii franceze, cerând membrilor administraţiei să recurgă doar la pictograme sau la limbajul semnelor, atunci când sunt solicitaţi de francofoni. La întrebarea: „Où se trouve, s'il vous plaît, le bureau d'état civil?", funcţionarul nu va răspunde "à gauche", ci va folosi un panou care indică direcţia sau va gesticula spre stânga. Să ne înţelegem: funcţionarii sunt bilingvi, dar frica de francizare e atât de mare încât primarul a hotărât că limba lui Voltaire va fi folosită doar în cazuri de urgenţă maximă, atunci când ar trebui apelat la 112. Temându-se, pe de altă parte, că localnicii vor reacţiona violent, primarul s-a gândit că birocraţii au nevoie de câteva cursuri de auto-apărare... Ceea ce se întâmplă la Menin e parte din disputa unor administraţii flamande cu vorbitorii de franceză. Gazeta Le Soir, din care am preluat informaţia, oferă şi alte exemple asemănătoare: într-un loc, sunt interzise afişele care conţin alte cuvinte decât în neerlandeză, într-altul a picat testul limbii unice numele unui chioşc care vindea cartofi prăjiţi, iar la Liderbeke copiii care vorbesc doar franceză n-au acces la un spaţiu public de joacă supravegheat. Federaţia belgiană plăteşte costurile acestui clivaj lingvistic: de pildă, formaţiunile politice sunt scindate, aşa încât există un partid socialist flamand şi altul francofon, ecologişti care spun "vert" şi ecologişti care zic "groen" etc. Coabitarea walonilor şi a flamanzilor e, până la urmă, acceptabilă, chiar dacă uneori formarea unui guvern durează foarte mult: pentru a-l negocia pe ultimul, de pildă, a fost nevoie de mai multe zile decât au consumat irakienii în prima negociere post-Saddam. În alte locuri, pe