Totdeauna Adrian Păunescu a aşteptat un semn din partea iubirii. Un semn şi din partea iubirii românilor. Către care şi-a trimis toată inima, uriaşul talent, toată simţirea, toată lupta fără odihnă pentru binele românilor, pentru îmbucurarea lor. „În noaptea despărţirii dintre noi/ Copacii cad pe drum din doi în doi,/ În ochi mă bate viscolul câinesc/ Şi am venit să-ţi spun că te iubesc./ Probabil drumul meu va duce-n iad,/ Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad/ Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis/ Că biata cifră doi s-a sinucis./ Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi/ Dezastrul împărţirilor la doi,/ Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt/ Şi cum e să fii singur pe pământ./ Dac-am să te chem/ Dă-mi măcar un semn/ Fie şi-un blestem/ Din partea ta.”
Şi noi îi trimitem un semn. Nu măcar un blestem. Îi trimitem o plecăciune pentru că a redeşteptat sensibilităţi în sufletul fiecăruia dintre noi, că a ridicat din adormire iubirea de ţară. Că ne-a reamintit unul dintre marile adevăruri ale lumii: părinţilor trebuie să le sărutăm mâna fără preget, mereu. Acum trei zile, cu cinci luni în urmă, s-a ridicat la cer marele poet Adrian Păunescu. Ultimul vers înaintea bătăii inimii de pe urmă i-a fost închinat Ţării pentru care cerea „minima dreptate”. Cum se prezenta Adrian Păunescu? „Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,/ Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam” Şi Poetul refuza vindecarea, „N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,/ Medicamente, boala să-mi luaţi,/ Un singur leac îmi trebuieşte mie: Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi./ Această boală e o boală rară,/ Această boală e o boală grea,/ Această boală se numeşte Ţară,/ Şi leacul este ea şi numai ea”. Cenaclul Flacăra aduna în fiecare seară, chiar şi pe geruri sticloase de –15 grade, mii de oameni. Au crescut zeci de generaţii fredonând cântecele Cenaclului, recitând în coruri uriaşe versurile Maestrului. Mulţimile de român
