Insolvenţa s-a restricţionat în funcţie de un plafon de 40.000 de lei, ca să-l protejeze doar pe datornic. Creditorul n-are decât să aibă creanţe neîncasate de la 4-5 debitori mici până când îi e afectată stabilitatea financiară. Şi sincer mă mir că băncile nu-s tratate la fel. Pentru că, pe acest “model”, şi ele ar putea renunţa să mai execute clienţii cu credite sub plafon, iar aceştia să ia împrumuturi “mici” de la 4-5 bănci.
Dar să lăsăm companiile şi insolvenţa lor şi să ne ocupăm de persoanele fizice, care n-au nicio “şansă” să dea faliment. Adică, aceia care-s plătiţi pe drepturi autor, aşa ca ziariştii, şi se pomenesc că rămân fără serviciu la început de 2013, cum pot să-şi achite regularizarea de impozit pentru 2012, de care au aflat de curând? În acest caz, deşi persoana demonstrează că nu generează venituri, Fiscul nici nu clipeşte când i se solicită o amânare a plăţii, urmată de un plan de eşalonare a datoriei. În schimb, o persoană fizică ce a contractat un credit în baza unei garanţii supraevaluate, fără a avea suficiente venituri să-şi susţină serviciul datoriei, nu e întrebată de nimeni cum de reuşeşte să-şi achite ratele. Oare fiscalitatea, în România, încurajează spălarea de bani sau realizarea unor venituri licite? Dacă nu încurajează spălarea de bani atunci ar trebui - având în vedere secvenţa economică - să manifeste disponibilitatea de a negocia cu debitorii de bună credinţă, fiindcă altfel se poate crede că porneşte de la prezumţia de vinovăţie. Invers cum se întâmplă în SUA, de exemplu, unde contribuabilii persoane fizice beneficiază de amânări la plată, rescadenţări şi chiar credit fiscal, în locul unor penalităţi înalte. Pentru că e scandalos ca BNR să militeze pentru scăderea dobânzii la creditul comercial, iar statul să practice dobânzi penalizatoare, care, dacă se anualizează, par că sunt de la începutul creditului de consum. Î
