De câteva ori, Spitalul de Urgenţă Floreasca a trebuit chiar el să intre la terapie intensivă. Metafora de mai sus ascunde momentele delicate şi strâmbe în timpul cărora nişte oameni invidioşi au vrut să desfiinţeze această unitate de luptă cu moartea şi cu bolile în regim nonstop şi deci pizmuitorii nu vedeau cu ochi buni rolul superb avut de cel mai mare spital de urgenţă.

Norocul este că terapia intensivă pentru soarta Spitalului de Urgenţă Floreasca s-a făcut cu sufletul, s-a făcut cu pasiunea, s-a făcut cu ambiţiile lăudabile ale celor doi mari profesori de medicină din familia Firică. Pentru că din cei 70 şi ceva de ani de existenţă a spitalelor de urgenţă din România 35 au însemnat conducerea lor de către profesorul de chirurgie Firică senior şi de către fiul acestuia, profesorul de ortopedie Andrei Firică. Începând această frumoasă poveste a spitalelor de urgenţă de la paginile mai recente trebuie să spunem că marele profesor de ortopedie Andrei Firică, Firică junior, a condus Spitalul de Urgenţă Floreasca timp de 18 ani. Într-o perioadă grea, zguduită de mari cataclisme, când şuierau înnădite sirenele salvărilor aducând la Spitalul Floreasca, pe parcursul a o jumătate de oră, sute de răniţi. Pentru că în cei 18 ani în care director general al Spitalului de Urgenţă Floreasca a fost profesor Andrei Firică s-au petrecut o serie de tragedii. A fost cutremurul din 1977, a fost revoluţia din 1989, au fost inundaţiile, a fost explozia de amploare de la uzinele Policolor, a fost incendiul de la magazinul Victoria, au avut loc accidente grave. Excelenta concepţia ce a stat la baza funcţionării spitalului de urgenţă a înlesnit ca aproape simultan să se intervină în cazul a sute de accidentaţi sosiţi la interval de puţine minute, unul după altul, să se opereze în regim de sprint sute de oameni, să li se facă resuscitare în puţine minute. Au montat şi