Prin plecarea lui Adrian Pău­nescu, România pierde o par­te din ea. O parte genială, o parte care niciodată n-a stat cu privi­rea în jos. Adrian Păunescu a fost mai mult decât un poet. Mai mult decât un om al cetăţii. Adrian Păunescu a fost un simbol al sufletului românesc. Lângă Adrian Pău­nescu îţi dădeai seama că există alte dimensiuni, dimensiuni măreţe. Zborul lui era înalt, coleg cu vulturii. Dar şi mai important, el sădea di­men­siunile majestuoase ce-i carac­te­rizau fiinţa în dimensiuni mari şi pentru ceilalţi oameni. Vârtejul nu­mit Adrian Păunescu absorbea nu câ­ţiva oameni, ci zeci de mii de oa­meni în fiecare seară. Cenaclul de­ve­nise zvonul de libertate şi de înăl­ţime şi de visare şi de iubiri ade­vă­rate pentru tineri şi bătrâni, pentru copii şi maturi. Viaţa lui Adrian Pău­nescu s-a aflat mereu la punctul de fierbere şi a reuşit să mute punctul de fierbere şi în ceilalţi ro­mâni. Ce om superb pu­tea fi acesta care, în ultimul poem scris de sub perfuziile Te­rapiei Intensive, să se roage în ver­sul final tot pentru ţara lui! Ce om superb putea fi acest bărbat care, covârşit de boală, în ultima emi­siune la Radio a spus că de pe patul de spital a ţinut în braţe neamul şi ţara lui! Adrian Păunescu a avut o inimă mare, o inimă foarte mare şi, aşa cum e strâmb alcătuită lumea, a murit din pricina unei inimi prea mari şi, prin mărime, de­ve­nită neputincioasă. Mulţi s-au în­trebat cum a putut să-şi neglijeze atât de mult timp sănătatea? N-am gândit că el şi-a trăit toată viaţa fără centură de siguranţă. În timpul emisiunii de televiziune, am fost în­tre­bat când l-am cunoscut pe Adrian Păunescu? Am răspuns că, de fapt, nu-l cunosc nici acum, chiar dacă am avut privilegiul de a fi ani de zile în preajma lui. Inte­li­genţa lui stră­lu­ci­toare găsea tot timpul idei noi, in­ter­pretări neaşteptate, pe care alţii nici nu le sesizau. Orice cuvânt, orice gând t