O abordare simplistă a saturat media zilele acestea: cei care au contractat un credit în euro vor plăti mai mult. Adevărul este însă că toţi cei care s-au împrumutat la bancă vor plăti mai mult, pentru că deprecierea nu afectează doar creditele în valută.

Când ea provoacă inflaţie, scumpirea bunurilor de consum – primele ca prioritate pe lista de cheltuieli – măreşte probabilitatea să nu se achite ratele de credit, indiferent dacă împrumuturile sunt în euro sau în lei. Pe cale de consecinţă, efectul deprecierii asupra unui debitor care a contractat un credit în valută este unul multiplicat: pe lângă majorarea cheltuielilor cu bunurile de strictă necesitate, cresc şi costurile cu ratele la bancă.

Şi fireşte că dacă nu le mai ajung banii oamenii nu renunţă la pâine, carne şi lapte, ci mai degrabă întârzie cu plata unor rate. Dar inflaţia n-are doar efecte directe. Ea constrânge şi banca centrală să o combată cu dobânzi mai mari, ceea ce condiţionează băncile comerciale care practică dobânzi variabile să mai bifeze un cost în dreptul celor care au luat împrumuturi în monedă naţională. Pentru cei care au preferat finanţările în euro există rating, pe care Standard and Poor’s şi Fitch tocmai l-au depreciat. Însă aici nu e vorba doar de riscul creşterii costurilor, ci şi de faptul că pe o piaţă nesofisticată, cu expuneri în credit destul de fixe şi dobânzi variabile teama străinilor se amplifică, ceea ce accelerează repatrierile de capital.

Toate acestea fără a mai pune la socoteală că atât împrumuturile în lei, cât şi cele în valută comportă un risc major din cauza supraexpunerii pe sectorul bugetar. Angajaţii statului au fost primii care s-au calificat pentru acordarea unui credit datorită faptului că au înscris în cartea de muncă întregul câştig salarial. Dar oare nu ei sunt aceia spre care înclină cel mai mult balanţa să int