Scena este un tărâm al miracolelor, fiindcă acolo harul sădit de ceruri în nişte oameni deveniţi actori izbucneşte spre bucurarea atâtor şi atâtor spectatori. Chiar actorii greu pot să ex­plice momentul inspiraţiei co­bo­râ­te de undeva într-un moment ne­pla­nificat, ­inspiraţie care duce la întruchiparea unor personaje în creaţii fabuloase. Muza este chiar ceva care există, muza ridică tempe­ra­tura sufletului, fierbinţeala talentu­lui dintr-un artist aducându-i aproape zborul înalt al creaţiei.

Acel pisc al actoriei româneşti numit Ştefan Iordache mi se destăinuia în timpul unei emisiuni. După ce într-o seară îl joacă pe Richard, iar a doua seară îl întrupează pe un barman beţiv, ca a treia sea­ră să-l interpreteze pe un actor la asfinţitul carierei care nu se poate împăca însă cu amurgul, ei bine, după ce se îmbracă în pielea atâtor perso­naje, ajunge să se întrebe chiar el cine mai e de fapt Ştean Iordache. Nu-i era uşoară descărcarea de persona­li­tatea eroului jucat seara, şi la sfârşitul spectacolului rămânea singur în sala fără spectatori şi la lumina unui bec chior pe scenă mai rostea o replică im­portantă a personajului, simţind că se desparte de el, ca să purceadă la ro­lul de a doua zi.

De altfel, marele Ştefan Iordache recunoştea că are şi su­perstiţii. Se duce la teatru doar pe tro­tuarul pe care a mers în seara unei pre­miere de succes şi evită să se inter­sec­teze cu un popă sau cu o pisică nea­gră, culmea, el mare iubitor de pi­soi. Dar tainele scenei ascund şi gafe neaşteptate făcute de actori în tim­pul spectacolelor. Se mai întâmplă şi secvenţe tensionate apărute din senin. Iată amănunte ale acestor cu­lise care întregesc splendoarea me­se­riei de actor aducătoare de bucurii oa­menilor obişnuiţi. Stela Popescu obiş­nuise publicul cu apariţiile sale stră­lucitoare de la Revistă, unde cânta şi rostea cuplete în stilu-i inegalabil, î