- argument -

Ideea de tranziţie, de unde şi săptămînalul de tranziţie pe care îl citiţi acum, presupune o stare viitoare de mai bine, o trecere spre ceva mai bun. În mod tradiţional, mai binele viitor presupunea democraţia şi capitalismul pe model vestic. După creşteri controlate şi stimulate prin subvenţii înşelătoare în perioada 1992-1996, România a trecut apoi printr-un şoc masiv al restructurării, în 1997-1999. Creşterea reluată în 2000 a devenit o constantă pînă în 2008. Părea a fi o cursă contracronometru prin care recuperăm decalaje, totul se făcea mai repede decît în Occident: economia creştea mai repede, salariile creşteau mai repede, datoria publică şi deficitul creşteau şi ele mai repede. Această ultimă creştere ne-a cam fost fatală. Am cheltuit în anii buni mult mai mult decît produceam. Acum, în anii proşti, trebuie să tăiem mai mult decît ar cere-o scăderea economică propriu-zisă.

Acum e nevoie de un moment de respiro în care să ne gîndim. Cursa nebună din 2000-2008 avea ca destinaţie un model clar şi coerent? Cu democraţia nu prea avem dubii de acest gen, e regula jocului acceptată de aproape toţi jucătorii. Cu capitalismul e mai complicat, mulţi dintre noi s-au cam răzgîndit. Inclusiv mare parte dintre colaboratorii acestei teme. Sau cel puţin s-au răzgîndit în ce priveşte tipul de capitalism pe care îl construiam voios pînă în 2008, pînă să ne lovească criza. Victoria Stoiciu şi Cornel Ban fac parte din această categorie de critici. Dialogul meu cu Zoltan Pogatsa este o conversaţie între doi oameni care pun acelaşi diagnostic, dar oferă soluţii diferite. Sînt de acord cu el că avem în Estul Europei un tip de capitalism bazat pe impozite mici şi pe salarii mici, care în general investeşte foarte puţin în cercetare şi în dezvoltare, care, pe scurt, adaugă valoare mică. I-am spus noi acolo „capitalism fără valoare adăugată“. Situaţia ne